29 noiembrie 2021, 1:32

Cu grație, despre „o ființă pentru care viața fără cultură nu era viață”

„Prezența ei era imediat liniștitoare, dezinhibantă, lecuia imediat, numai din felul cum te privea, timiditatea pe care faima și prestigiul ei ar fi putut să o inspire.”

„Mă bântuie ideea că am foarte puțin de trăit. Linia vieții în mână e foarte scurtă. Aș vrea să pot trăi măcar cinci-șase ani ca să am vreme să spun în jurul meu ce trebuie… să mă pot coace în sensul celor ce trăiesc acum”, scria Alice Voinescu, în octombrie 1929, la câteva zile după ce a început să țină un jurnal.

„De o grație absolut fermecătoare”

În prefața Jurnalului, volum apărut postum, Alexandru Paleologu scria despre Alice Voinescu că „avea un dar unic al comunicării, de o naturalețe și de o grație absolut fermecătoare. O mare conferențiară și o profesoară de istoria literaturii dramatice la Conservator, care atrăgea la prelegerile ei (ca și un Nae Ionescu, un Ion Petrovici sau un Pârvan) o audiență enormă, compusă din tot ce era inteligență și simțire în societate, de toate vârstele și categoriile, nu numai studenți. Pentru toți aceștia a rămas neuitată”.

Alice Voinescu, arhiva MNLR

„Nu se jena să își mărturisească ignoranțele”

O ființă cu totul deosebită, cum a cunoscut-o Alexandru Paleologu – „cea mai veche și mai bună prietenă” a tatălui său, a notat – și a descris-o mai târziu cu tandrețe:

Autoritatea ei era irezistibilă, dar ea nu avea nimic autoritar nici profesoral în firea ei. Era o ființă extraordinară, și așa era percepută. Cu toate astea îmi vine greu să-i aplic atributul de „extraordinară”, deși asta era, în mod indubitabil. Îmi vine greu din cauza naturaleței, firescului, spontaneității ei și unui fel de candoare care o făcea total nepedantă, atentă la ceilalți, doritoare să afle, să înțeleagă, încrezătoare și uitătoare de sine.

Prezența ei era imediat liniștitoare, dezinhibantă, lecuia imediat, numai din felul cum te privea, timiditatea pe care faima și prestigiul ei ar fi putut să o inspire.

Când vorbea, în prelegerile ei sau în conversația intimă, de Shakespeare, de Sofocle, de Goethe, vorbea ca de lucruri ale vieții, exemple și repere firești și limpezitoare. Nu era deloc o femme savante, nu era o bas-bleu. Dar deloc, deloc, era absolut contrariul. Nu era ce se numește cu intenție elogioasă, dar în fond nu fără o inconștientă conotație derizorie, o ființă „cultă”. Era o ființă pentru care viața fără cultură nu e viață iar cultura fără viață nu e cultură. Ea nu se socotea atotștiutoare.

Nu se jena să își mărturisească ignoranțele iar când se întâmpla să-și dea pe față naivitățile roșea ca o adolescentă.

[…]

Inteligența ei cu totul ieșită din comun și perpetuu vie nu avea niciodată nimic condescendent, nimic dominator, nu voia niciodată să o facă simțită ca atare, nu-și aroga și nici măcar nu-și atribuia conștient vreo superioritate; efectiv dominatoare în ființa ei era bunăvoința ca efect al unei irezistibile bunătăți a inimii. Bunătatea aceasta, care-i eclipsa marea inteligență, era într-adevăr a inimii dar venea dintr-o imensă putere de înțelegere.

„I-a dus dorul până la sfârșit”

Mai presus însă de toate acestea, povestea Alexandru Paleologu, Alice Voinescu a fost „o mare îndrăgostită”:

O mare îndrăgostită, cu o unică mare iubire de o viață. Eu cred că asemenea iubire se poate numi genială. Stello nu era numai un noctambul și un petrecăreț. A fost interlocutorul ei stimulator și critic, afectuos și sever.

[…]

I-a dus dorul cât a mai trăit (a apucat să facă și închisoare, să cunoască promiscuitatea, brutalitatea, răul concret și odios, și a primit această încercare cu aceeași inteligentă supunere pe care i-o dicta credința ei); i-a dus lui Stello dorul până la sfârșit, îl pomenea numai între intimi, păstrând o discreție și o decență întemeiată pe convingerea că dincolo îl va regăsi. Era convinsă că Dumnezeu nu o va pedepsi pentru pasiunea ei ci o va îngădui pentru credința și supunerea ei.

O pagină din jurnal și coperta volumului publicat de Polirom, 2013

„Era șuetar și chefliu; i-a făcut multe zile fripte”

Stelian (Stello) Voinescu, un avocat cunoscut în epocă, a murit în octombrie 1940, „relativ tânăr”. Alexandru Paleologu îl descria ca „un bărbat deosebit de inteligent, spiritual, distins, fermecător, foarte cultivat”, pe care Alice Voinescu „l-a iubit toată viața cu o patimă, un devotament, o tandrețe fără de margini”:

…era șuetar și chefliu; i-a făcut multe zile fripte. Pe care ea le suporta cu îngăduință, răbdare și grijă. Era de bunăvoie roaba unui stăpân capricios și adorat. Talentul lui se consuma în șuete; era un causeur strălucit, dar, bineînțeles, nu putea rivaliza cu faima ei și mărturisea, amuzat, că o invidiază. Ceea ce ea primea ca un soi de madrigal.

[…]

Eu cred că grația ei învăluitoare și irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci de mare aristocrată (dincolo de faptul că era asta și prin naștere).

După moartea lui, însemnările din jurnal au fost mai ales sub forma unor scrisori către Stello.

Alice Voinescu, în port tradițional | Fotografie din arhiva Ioana Manolescu | Foto Munteanu, Câmpulung Muscel, anii 1920 | Muzeul Brăilei „Carol I”, secția Artă

Când R.M.du Gard „s-a mirat mustrător”

Jurnalul meu, cum l-a numit Alice Voinescu, l-a început în 1929, la 44 de ani, după „mirarea mustrătoare” a lui Roger Martin du Gard.

Cu o teză de doctorat în filosofie susținută la Sorbonna, conferențiară, profesoară – cursurile ei de estetică și istorie a teatrului de la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București erau printre cele mai audiate –, personalitate „de prim-plan a culturii”, Alice Voinescu a fost convinsă să țină un jurnal după întâlnirile de la Pontigny, Franța, la care a participat an de an, între 1929 și 1939.

În vechea mănăstire a ordinului cistercian, fondată în 1114, în fiecare vară se reuneau „tendințele culturale cele mai diverse din întreaga Europă, în dorința descifrării noilor semne ale timpului prin confruntări sincere și elevate”, explică Maria Ana Murnu, cea care a primit „în păstrare” manuscrisele și s-a ocupat de publicarea caietelor.

Aici, Alice Voinescu i-a cunoscut, printre alții, pe François Mauriac, Roger Martin du Gard, André Gide sau André Malraux. În timpul unei conversații cu Roger Martin du Gard, acesta s-a arătat uimit când Alice Voinescu i-a mărturisit că nu are un jurnal. Ceea ce a determinat-o să țină un jurnal: „Voi scrie de azi jurnalul, voi scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viața”.

„Poate ar merita asta s-o numești fericire”

În prima zi de jurnal, 28 septembrie, scria:

Sunt ani lungi în care parcă aduni fără rost ce-ți oferă viața – foarte deseori sunt ani săraci de orice sens – și deodată să te trezești într-un loc în care gestul cel mai neînsemnat devine pentru tine simbol, unde te simți „acasă”, ca niciodată în viață, unde respiră conștiința ta fără nici un efort – poate ar merita asta s-o numești fericire. Am trăit-o. Nu o pot transmite în cuvinte altora.

[…]

Acum știu și simt că de tot ce ți se întâmplă ești responsabil și regret din toată conștiința că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forțate de formule cărturărești, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că așa se cuvine să suferi când ești înșelată, mințită, decepționată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit așa cei mai buni ani ai vieții mele, în care puteam fi numai lumină și înțelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viață autentică.

Alice Voinescu, în 1951, la arestare | Sursa: Memorial Sighet

„Azi mă căiesc”

În 1948, când puterea a fost preluată de comuniști, a fost pensionată de la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, unde a înființat Catedra de estetică și istorie a teatrului și a predat mai bine de două decenii: „E primul ceas în care realizez că mi-au luat bucuria vieţii, mi-au luat clasa, acolo creşteam oameni”.

În jurnalul ei, scria la 1 decembrie, cu sufletul „plin de venin”, după ce pensia modestă i-a fost „știrbită”:

Pentru ce m-au coborât la cel de 10 000 mii lei? De lichele infame ce sunt, pentru că am mărturisit că sunt liberală. Altora le-a lăsat pensia întreagă, deşi au avere. Mă sufocă scârba de mine când mă gândesc că am ajuns batjocura tuturor nechemaţilor. Numai pentru că am fost modestă şi bună şi iertătoare. Dacă mă răzvrăteam când m-au scos, poate nu aveam pensie, dar aveam dreptul să urlu.

Acum, trăiesc ca o amărâtă, biată funcţionăraşă uitată de toţi, găsind că trebuie să fiu fericită că mi-au lăsat un minimum de existenţă. Mă simt umilită, călcată în picioare, snobată de toţi parveniţii actuali şi de toate lichelele. Azi mă căiesc de a fi preferat să lucrez pentru ai mei în loc să fi urmat chemarea dascălilor din străinătate.

„Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele”

În 1951, la 25 aprilie, a fost arestată și întemnitață la Jilava, apoi la Ghencea. După un an și șapte luni a fost eliberată din pușcăria comunistă și au urmat trei ani de domiciliu obligatoriu în Costești, lângă Târgu Frumos. Din Costești, scria la 17 noiembrie 1952:

Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut.

Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele. Mă tem că m-am smuls prea complet, cum am constatat azi, umblând cu scârbă prin glodul primordial al drumurilor ţării noastre!


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.