8 iunie 2022, 3:30

Cu teamă și venerație: „Sunt frumos împestrițațe și ar fi capabile să trăiască în mijlocul focului fără să fie mistuite de flăcări”

În popor, salamandra este descrisă ca „un fel de șopârlă, foarte frumos împestrițată, neagră cu picături galbene, albe, verzi și roșii”.

„Între toate animalele veninoase, de cea mai mare nemernicie dau dovadă salamandrele”, scrie Plinius (Gaius Plinius Secundus, AD 23/24 – 79) în Naturalis Historiæ. Salamandra ar avea puteri ieșite din comun:

Căci celelalte atacă indivizi singuri și nu ucid mai mulți în același timp lăsând deoparte faptul că, după cum se spune, pier de căinţa de a fi muşcat un om, iar pământul nu le mai suportă pe suprafaţa lui; salamandra poate extermina dintr-o dată, până să îşi dea seama, popoare întregi.

Dacă ajunge pe un pom „îi impregnează cu venin toate fructele şi pe cei care le consumă îi ucide prin efectul refrigerant al veninului ei”. Ba mai mult, spune Plinius, „dacă se coace pâine pe un lemn atins de salamandră […], se produce acelaşi tip de otrăvire ca în cazul în care cade într-un puţ: cu puterea toxinei ei ce se răspândeşte în toate părţile organismului, îi ucide pe cei care beau apa”.

În ciuda veninului lor ucigaş, menționează autorul roman, „salamandrele sunt mâncate de anumite animale, ca de pildă de porci, în virtutea aceleiaşi antipatii dominante între lucruri”.

Amintește de preparatele pe bază de salamandră pe care vrăjitorii le foloseau împotriva incendiilor, „fiindcă ele ar fi singurele animale capabile să stingă flăcările”. Potrivit filosofului roman Quintus Sextius, „consumul de salamandre conservate în miere după ce le-au fost îndepărtate intestinele, picioarele şi capul, are efect afrodiziac; acesta neagă că salamandrele au puterea de a stinge focul”.


„Seara, când perdelele sunt trase, cad pe gânduri, privind la salamandrele din sobă, 0 melancolie adâncă pătrunde în sufletul meu pe când viscolul vâjâie prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea împrejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucură încă de viață și răsfoim împreună albumul suvenirelor noastre.”

Vasile Alecsandri, Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, 1883


Ilustrație de Rösel von Rosenhof din lucrarea Historia naturalis Ranarum nostratium, 1758

O credință străveche

Cu picioarele scurte și îndreptate în lături, cu pielea de culoare neagră pătată cu galben, cea mai cunoscută specie, care secretă o substanță iritantă, cu rol protector, salamandra a fost mereu confundată cu șopârla. Lucru despre care etnologul Romulus Antonescu menționa că „poporul nu face o distincție clară între salamandră și șopârlă”.

Credința străveche că „nu moare când este aruncată în foc, dimpotrivă, prin frigul şi umiditatea corpului ei stinge orice pală” a fost pusă în circulație în România prin intermediul Fiziologului, menționa Ivan Evseev în Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale.

Fiziologul este una dintre cărțile populare care au circulat în literatura română veche, despre care cercetătorul literar Nicolae Cartojan scria în monografia Cărțile populare în literatură română că „este o curioasă carte de științe naturale, în care animale, păsări, reptile și pești, sunt descrise cu obiceiurile lor, după tradiții populare, pentru a fi apoi interpretate ca simboluri ale unor idei morale și religioase”.

Salamandra și focul

Legenda a existat de secole. Cea mai colorată și populară specie, salamandra de uscat, mai este numită și salamandra de foc.

În cartea Life at the Extremes: The Science of Survival, Frances Ashcroft menționează despre salamandră:

Acest batracian magnific a fost privit cu un amestec de teamă și de venerație în cele mai vechi timpuri pentru că se considera a fi extrem de toxic și putea să stingă focul.

„Trăiește în mijlocul flăcărilor…”

Într-un bestiar latin din secolul al XII-lea, se povestește:

Salamandra își are numele pentru că învinge focul. […] Este singurul animal care are puterea de a stinge focul. Într-adevăr, trăiește în mijlocul flăcărilor fără să fie rănit, fără să fie ars; și nu doar că focul nu îl mistuie, ci de fapt el chiar stinge focul.

În popor, salamandra este descrisă ca „un fel de șopârlă, foarte frumos împestrițată, neagră cu picături galbene…” (Romulus Antonescu, etnolog) | Credit foto: Mira Kaliani

Și nefericita creatură s-a făcut cenușă

Plinius este responsabil pentru că „a exagerat legenda” care a devenit extrem de populară, afirmă autorul britanic T. H. White într-o notă din traducerea pe care a făcut-o bestiarului latin, publicată în 1954.

Acesta menționează: „Inutil de spus că salamandra nu este otrăvitoare pentru om și, dacă o arunci în foc, arde: așa cum trebuie să fi știut și Plinius care a aruncat una în foc pentru a-și face un leac din cenușa ei”.

Mâinile peste care a trecut o salamandră

În popor, salamandra – denumită sălămăndriță, sălămăzdră, sălămâzdră, solomâzdră, solomândră și multe alte variante – este descrisă ca „un fel de șopârlă, foarte frumos împestrițată, neagră cu picături galbene, albe, verzi și roșii”, scria Romulus Antonescu.

Tot în popor, se zicea că mâinile peste care a trecut o salamandră vor țese ușor. De aceea, fetițele își așezau palmele în calea ei ca să treacă peste ele, în credința că astfel se vor obișnui mai repede să țeasă «flori» și «râuri» pe cămăși și fote.

Se mai spunea în popor că atunci când apar salamandre în ogradă înseamnă că va veni vreme ploioasă.

Artur Gorovei (19 februarie 1864 – 19 martie 1951) în culegerea Credinți și superstiții ale poporului român consemnează o vorbă din popor potrivit căreia „solomâzdra arsă în foc, făcută cenușă și dată cuiva în mâncare, învie și se înmulțește”.

Francisc I al Franței, portret de Jean și François Clouet, c.1535 și emblema ce reprezintă o salamandră în mijlocul flăcărilor

O putere cu totul aparte

Anticii credeau că salamandra este în stare „să trăiască în mijlocul focului” fără să fie mistuită de flăcări, notau Jean Chevalier și Alain Gheerbrant în Dicționar de simboluri, 1969. A fost identificată cu focul, „a cărei expresie vie era”, dar i se atribuia de asemenea „puterea de a stinge focul”, puterea pe care o avea, se spunea, datorită „răcelii ei ieșite din comun”.

Jean Chevalier și Alain Gheerbrant aminteau reprezentările acestui animal la egipteni, în iconografia din Evul Mediu sau la alchimiști:

La egipteni, salamandra era o hieroglifă a omului mort prin înghețare. În iconografia medievală, ea îl reprezenta «pe cel Drept care nu-și pierde pacea sufletului și încrederea în Dumnezeu în mijlocul necazurilor».

În creștinism, salamandra e „un simbol al sufletelor ce se curăță în focul purgatoriului”, imaginea ei apare adesea pe monumente funerare ca „reprezentare a nemuririi și învierii”, după cum afirmă Ivan Evseev.

Salamandra lui Francisc I

Francisc I (12 septembrie 1494 – 31 martie 1547), rege al Franței, și-a ales emblema strămoșilor săi, reprezentată de o salamandră aflată în mijlocul flăcărilor iar ca motto avea Nutrisco et extinguo, Hrănesc [ce e bun] și sting [ce e rău].

Ilustrație din Dictionnaire universel d’histoire naturelle (1841-1849), Charles Dessalines D’Orbigny (coordonator)

„Încetul cu încetul, se trece”

Într-o lucrare din 1903 despre istoria naturală medicală a poporului român, Nicolae Leon (15 aprilie 1862 – 4 octombrie 1931) prezenta o străveche practică descrisă de etnografi: „Dușmanul ce ar voi să te nenorocească cu salamâzdre, caută o asemenea lighioană, o arde în foc și cenușa o pune în rachiu. Prefăcându-se că se împacă cu tine, te cinstește cu rachiul dres cu cenușă de salamâzdră. Cum ai băut acea cenușă, peste câteva zile salamâzdrele se nasc și omul începe a se umfla la pântece, a se îngălbeni, a se simți slab, a avea o mâncărime la inimă (stomac) și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. De salamâzdre cu greu poți scăpa. De cele mai multe ori boala aceasta se sfârșește cu moartea. Numai dacă iei ceva ca să le verși, poți scăpa de moarte. De descântece ele nu voiesc să știe.


„Când aveam în jur de cinci ani, într-o zi întâmplarea a făcut ca tatăl meu să se afle într-o cameră în subsolul casei unde ardea un foc strașnic de bușteni de stejar. Avea o violă în mână și cânta lângă foc. Era o vreme foarte rece.

Uitându-se întâmplător spre foc, a văzut în mijlocul flăcărilor o creatură mică ca o șopârlă care se amuza în mijlocul celor mai intense flăcări. Dându-și imediat seama ce era, m-a chemat pe mine și pe sora mea, și arătându-ne acea ființă, mi-a dat o palmă grozavă peste ureche care m-a făcut să urlu și să plâng în hohote. Apoi cu bună dispoziție el m-a liniștit și mi-a spus: «Dragul meu băiat, nu te lovesc pentru vreo greșeală pe care ai făcut-o, ci doar pentru a te face să-ți amintești că această șopârlă pe care o vezi în foc este o salamandră, o creatură care nu a mai fost văzută înainte de nimeni dintre cei de la care avem informații de încredere.» Apoi, m-a sărutat și mi-a dat câțiva bani.”

Benvenuto Cellini, The Autobiography



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol