CITIRE

Din amintirile celor care l-au cunoscut pe maestru...

Din amintirile celor care l-au cunoscut pe maestrul George Enescu

„Cu vioara sub braț, a pornit-o încet, pe jos, prin burnița rece, până la modestul teatru al orașului” – Din amintirile celor care l-au cunoscut pe maestrul George Enescu

Ajungând la liman, privesc în urmă oceanul: valurile se pierd în depărtări și nu mai rămâne decât o oglindă lucie care răsfrânge cerul – cerul meu: muzica. – George Enescu

În 19 august 1881 se năștea în satul Liveni, județul Dorohoi, ulterior Botoșani, George Enescu. După ce toți copiii le-au murit la vârste fragede, Maria și Costache Enescu au avut un singur băiat care a supraviețuit copilăriei și a rămas în viață. L-au botezat George și îl răsfățau Jurjac, Jorjâcă ori Cocuță.

Copilul George Enescu alături de părinți | Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

Scripca cea cu vrajă

Jorjâcă avea numai patru ani când a început să cânte la vioară fiind îndrumat la început de familie – tatăl lui era un violonist „iscusit”, cum a povestit mai târziu George Enescu, iar mama lui cânta la chitară – și de un vestit scripcar din sat, Niculae Chioru.

Unul din prietenii apropiați ai lui George Enescu a fost muzicologul Emanoil Ciomac, cel care a tradus libretul operei Oedip despre care compozitorul spunea că este cea mai bună traducere și singura valabilă.

În monografia dedicată lui Enescu, Emanoil Ciomac scria despre bătrânul scripcar moldovean cum „îi zice din dibla lui, când la poarta unei case, la vreo petrecere, nuntă, botez, aniversare, când pe drumul mare ce străbate satul, în fața cârciumii pentru joc, de înveselire sau de inimă albastră… Cântă, umblând și mai oprindu-se, cui o vrea să-l asculte… Culege tot soiul de ecouri pe scripca lui. […] Fondul acesta lăutăresc, perceput și înregistrat de copilul Enescu în satul lui de naștere […] acest prim strat muzical a rămas și a fost transpus mai târziu în muzica sa cultă.”

La cinci ani, când tatăl lui l-a dus la profesorul Eduard Caudella | Sursa foto: Fundația George Enescu

 

„… rămâi uimit și nu-ți vine a crede că e posibil”

Când tatăl lui i-a adus o „violină mică”, nu știa notele, dar cânta din ce auzise la lăutarul satului ori de la un prieten al familiei, un inginer cu studii la Berlin. Aceștia l-au învățat atât cât au știut. La cinci ani, părinții au decis să-l ducă la Iași la cel mai cunoscut profesor de muzică din oraș, Eduard Caudella.

În Cronici din trecut, primul lui profesor de muzică povestea: „Sunt încântat, chiar mândru, de câte ori aud pe ilustrul nostru artist George Enescu, să constat din nou cu o deosebită satisfacție că ceea ce am prezis tatălui său când a venit din Dorohoi anume la Iași ca să aud pe copilul său, atunci de 5 ani, s-a împlinit într-un mod strălucit. Maestrul Enescu a devenit cel mai strălucit artist român, și e un geniu muzical în toate privințele.”

Tot Caudella își amintea de calitățile excepționale ale pianistului ce putea descifra de la prima privire „orice îi vei pune înainte, fie muzică de cameră, orchestrală, opere, și toate acestea după partiturile care conțin toate instrumentele. Le îmbină toate acestea într-un mod dibaci că rămâi uimit și nu-ți vine a crede că e posibil.”

În cartea Enescu a lui Emanoil Ciomac, maestrul Enescu povestea nostalgic de perioada întâlnirii cu muzica:  „… mi se părea că am ajuns repede să-i depășesc pe toți. Eram mândru și găseam de prisos să mai învăț notele. Dar după vizita ce o făcusem într-o zi la Iași, lui Eduard Caudella, tata m-a amenințat că-mi ia violina cea mică și mă trimite la păscutul gâștelor. În câteva ceasuri am învățat notația muzicală. Și cât de fericit am fost când am putut să citesc, să descifrez pe hârtia liniată, compozițiile altora!”

Interior Muzeul Național George Enescu | Credit foto: Mira Kaliani

 

Student la 7 ani

 În 1888, a fost admis student la Conservatorul din Viena, devenind astfel cel mai tânăr elev pe care l-a avut vreodată prestigioasa instituție de învățământ muzical din Austria. A fost primul student care nu avea origine austriacă și al doilea primit la această universitate vieneză în urma unei hotărâri prin care

s-a acordat o excepție de la vârstă – în momentul începerii cursurilor, avea numai șapte ani și aproape două luni.  Regulamentul impunea ca fiecare elev să aibă vârsta minimă de 14 ani pentru a putea deveni student la Conservatorul vienez. Cu șase ani înainte, violonistul austriac Fritz Kreisler a beneficiat de aceeași hotărâre – născut în februarie, Kreisler avea atunci șapte ani și opt luni.

George Enescu a studiat la Viena până în 1894. În perioada vieneză, a susținut și un concert la Curtea regală, la care a fost prezent împăratul Franz Joseph. Unul din profesorii lui de la Conservator l-a găzduit pe «copilul-minune al muzicii», «un Mozart român», cum l-a numit presa din Viena, unde Enescu l-a întâlnit pe unul din compozitorii lui preferați, Johannes Brahms.

 

Spre Paris

La 13 ani, după ce a absolvit Conservatorul din Viena și cu medalia de argint dobândită, a plecat la Paris pentru studia mai departe. Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin au fost câțiva dintre colegii pe care i-a cunoscut acolo.

Unul din profesorii lui de la Paris, André Gedalge, spunea despre el că este singurul lui student cu idei și spirit.

„Perfecțiunea, cea care îi pasionează pe atâția, nu mă interesează deloc. Ceea ce este important în artă este să vibrezi tu însuși și să-i faci și pe alții să vibreze.” – George Enescu

 

La 25 de ani | Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

 Povești despre țara lui

Poema română, compusă când avea 16 ani, se aude prima dată în 6 februarie 1898 la Concertele Colonne din Paris, oferite de renumitul dirijor francez Édouard Colonne. Profesorii de la Paris i-au spus lui Enescu să le povestească despre țara lui. „[…] ca răspuns, le-a prezentat peste puțin timp această compoziție, care prin graiul său le-a povestit despre plaiurile românești. Mai târziu, tot despre țara sa a vorbit lumii întregi compozitorul prin rapsodiile și celelalte lucrări ale sale”, scria compozitorul Ion Dumitrescu.

Tot acesta își amintește ziua în care maestrul a ajuns în orășelul lui din Oltenia pentru a susține un concert, așa cum făcea an de an. Lăsa un timp marile săli de concerte ale lumii pentru a cânta oamenilor din țara lui, uneori în locuri umile, unde era întotdeauna primit cu bucurie și sinceritate.

„Era pe înserate și burnița încet. Din vagonul de clasa a II-a a coborât întâi un bătrânel cu părul lung, care din profil semăna cu Liszt. Era cunoscutul pianist Robert Fuchs și după el s-a desprins silueta impunătoare a maestrului. Mulțimea aplauda, o fanfară cânta din «Rapsodia română». Marele Enescu era cunoscut și iubit în fiecare colțișor al țării și fiecare inimă bătea cu mândrie la auzul numelui său. Ceea ce m-a impresionat însă mai mult a fost faptul că maestrul, cu vioara sub braț, a pornit-o încet, pe jos, prin burnița rece, până la modestul teatru al orașului.”

În tren, spre noi locuri unde susținea concerte | Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

 

Caracterul unui mare om

Despre simplitatea și generozitatea marelui muzician au povestit toți cei care l-au cunoscut.

 „Ducea viața retrasă și modestă a unui om cu gusturi simple. Când i se întâmpla să se întâlnească cu oameni, ceea ce fiecare din aceștia simțea ca un mare privilegiu, aceștia găseau o ființă plină de bunătate și tact, fără nici una din tarele cu care gloria alterează până și pe unii oameni de seamă…” 

– Tudor Vianu

„Vreau să spun că Enescu era de o simplitate, de o generozitate exemplară. Trebuie să fi fost cu el ca să știi nu numai ce mare muzician a fost, dar și ce om era.”

– Pablo Casals, violoncelist și dirijor

Geniul. Frumusețe și blândețe.

Unul din cei mai străluciți elevi ai lui, violonistul și dirijorul Yehudi Menuhin, scria în cartea Muzica omului: „[…] L-am auzit prima oară pe Enescu cântând când aveam nouă ani, iar la 11 ani i-am devenit elev. Ceea ce am găsit la Enescu, ceea ce m-a atras către el, chiar de la început, a fost universalitatea firii sale […] Cuvântul geniu îi poate fi foarte bine aplicat […] De când l-am cunoscut prima oară, m-a impresionat ca fiind mai distins și impunător decât oricare altă persoană întâlnită până atunci. Avea o frumusețe leonină, combinată cu expresia unei extraordinare blândeți. […] Generații întregi de țărani aspri, dar onești, și seminții cuceritoare păreau că se împreunaseră în ținuta și în privirea sa, iar memoria păstra toate lucrările marilor compozitori de la Bach la Bartók. […] Era una din acele figuri care apar aproape de sfârșitul unui secol […]”

 

În America

În prima lună a anului 1923, a dirijat Philadelphia Orchestra la Carnegie Hall în New York City, acesta fiind primul concert al maestrului George Enescu în America, unde s-a reîntors de nenumărate ori pentru a onora solicitările.

„Oameni aparținând unor popoare ce nu ne-au cunoscut de aproape au învățat a ne cunoaște și a ne iubi prin mijlocirea rapsodiilor lui Enescu.” – George Georgescu, dirijor

Casa din spatele Muzeului Național George Enescu – Palatului Cantacuzino din București, unde a locuit George Enescu împreună cu soția lui Maria Rosetti-Tescanu (cunoscută și cu numele de Maruca Cantacuzino) | Credit foto: Mira Kaliani

 

„Mi s-a părut un zeu.”

Într-un număr din Contemporanul din anul 1958, George Călinescu povestea când l-a văzut prima dată pe compozitor.

„Va fi fost înainte de 1916 sau după 1918? Eram oricum un adolescent. Neavând la îndemână nici Atlanticul, nici Pacificul, contemplam în fiecare după-amiază modestele ape ale lacului Cișmigiu. Atunci, într-o zi, a trecut prin preajma mea, venind dinspre strada Schitu Măgureanu, un om care m-a uimit prin măreția surâsului său și în care am recunoscut pe Enescu. Într-o mână ținea un sicriaș asemeni unui sarcofag de copil de faraon, o cutie de fapt pentru două viori. Pășea modest […] nu distant și nici familiar, nu teatral abstras dar nici amestecat cu strada. Mi s-a părut un zeu. Tot ce-am citit, scris de alții, despre marele muzician, se acordă cu această întâie imagine. De o rară frumusețe, impusă de ordinea spiritului […] Enescu entuziasma ca o coloană greacă. Este cu neputință ca muzicianul să fi cunoscut vreodată tortura invidiei sau viermele neîncrederii. Vibrațiile muzicii reprezentau pentru el o a doua circulație sanguină, era zâmbitor fiindcă trăia de două ori viața. Undele muzicii au ca și valurile mării darul de a lustrui fețele marilor maeștri, de a le da o netezime de sticlă antică.”

„În violina lui Enescu răsună străvechea liră, este adevărat, dar lira este ținută de Orfeu, și ca atare este străbătută de o tristețe tragică.” – George Călinescu, Adevărul literar și artistic, 1931

Alături de Yehudi Menuhin, unul din elevii lui | Sursa foto: Fundația Enescu, via colorostariu

 

În admirația tuturor

De la 17 ani a început să predea lecții de vioară. A fost admirat de regina Elisabeta a României care deseori îl avea invitat la seratele ei de la Palatul Regal din București sau de la Castelul Peleș din Sinaia. Cele mai cunoscute compoziții sunt cele două Rapsodii Române, Op. 11, pentru orchestră, opera Oedip și suitele.

Pentru a impulsiona creațiile autentice ale compozitorilor români, George Enescu a organizat și sprijinit Concursul Naţional de Compoziţie. Prima ediție a avut loc în 1913 și premiile în bani au fost susținute din fonduri provenite de la concertele sale. În plus, cei premiați aveau ocazia să urmeze studii la Paris.

Afiș din 1915 | Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

 

Alături de soldați, cu vioara vrăjită

În timpul Primului Război Mondial, a mers prin spitalele din Iași pline de soldați români loviți de obuze și „cu vioara lui vrăjită” a încercat să le insufle curaj. Printre tinerii răniți s-a aflat și Mihail Jora, laureat și el, în 1915, al premiului Enescu. Prietenia ce s-a legat între cei doi muzicieni a durat până la moartea maestrului George Enescu, în 1955.

„Când în septembrie 1946 maestrul nostru își luă rămas bun de la noi, nimeni și nimic nu putea prevede dureroasele clipe de astăzi. […] A colindat țările, a străpuns mările și a cântat noroadelor, cum numai el știa să cânte. Iar acestea i se supuneau și i se închinau, căci n-ar fi știut să facă altfel, atât de mare era vraja ce o revărsa asupră-le. Și multe au învățat de la el. Dar pe lângă felurile chipuri de a se împărtăși din arta sa neîntrecută, ele au mai putut afla câte ceva de îndepărtatul neam din care făcea parte, neam de oameni cumsecade, îndrăgostiți de cerul lor străveziu, de plaiurile lor molcome, de ogoarele rodnice și de apele ce șerpuiesc alene printre livezi. […] Nimeni nu-l va mai vedea, nici auzi. Dar vraja ce se revărsa din el rămâne; ea nu poate pieri din inimile noastre”, scria Mihail Jora la moartea lui George Enescu.

George Enescu| Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

 

Când blajin, când tumultuos

De la profesorul Dumitru D. Botez avem un portret al omului George Enescu, cel răsfățat de natură. „Maestrul era înalt și frumos”, scrie Dumitru D. Botez, „având trăsături de o înaltă distincție; glasul său era când blajin, domol, când puternic sau tumultuos, asemenea unui tunet; avea o frumoasă și caldă voce baritonală și fluiera cu o rară măiestrie; imita cu ușurință unele instrumente din orchestră (cornul, fagotul, oboiul, clarinetul), redându-le nu numai timbrul specific, dar și frazând într-un mod cu totul fermecător. […] Privit în totalitatea sa, ca om și artist, George Enescu era de o noblețe rar întâlnită.”

O memorie fabuloasă

Memoria extraordinară a lui George Enescu i-a uimit pe toți cei care l-au cunoscut sau întâlnit. „Dacă epitetul de «geniu» se poate dărui – fără teamă de exagerare – contemporanilor, George Enescu face fără îndoială parte dintre acei puțini care îl merită”, scria poetul și prozatorul Horia Furtună care l-a întâlnit pe compozitor în 1907, la Paris, și povestea o întâmplare: „Odată, după prima audiție a Simfoniei domestice de Richard Strauss, […] am ascultat cu uimire cum Enescu reproducea la pian, din memorie, pasagii tumultuoase și vaste din Simfonia cântată pentru întâia dată în Paris, cu două ceasuri mai devreme.”

George Enescu, în 1943| Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

Unul din marii dirijori ai României, Ionel Perlea, povestea și el despre memoria prodigioasă a maestrului ce înregistra „fără scădere și defecțiune toate partițiile, toate contururile melodice ca într-o enciclopedie vie și vibrantă” și își amintea cum i-a trimis lui Enescu în 1919 una din primele lui compoziții, o partitură de orchestră. „Vremea a trecut și uitasem eu însumi cele ce scrisesem. În anul 1927, stând alături de George Enescu la o masă, maestrul se apleacă la urechea mea și-mi fredonează câteva fraze muzicale, întrebându-mă:

– Știi de unde sunt astea?

– Nu, îi răspunsei sincer.

– Cum? Nu-ți aduci aminte? Sunt din compoziția dumitale pe care mi-ai trimis-o acum opt ani.”

În Transilvania

După Unire, în martie 1919, compozitorul Tiberiu Brediceanu i-a făcut lui George Enescu invitația de a concerta în mai multe orașe din Transilvania. „Ni s-a întregit țara și s-au înmulțit greutățile ei, dar mie nu-mi pasă că am umeri largi și ca dovadă în iunie am să viu în Transilvania să dau mai multe concerte”, a răspuns George Enescu. A fost atunci în mai multe orașe din Ardeal și Banat, unde a susținut concerte – la Brașov a dirijat și orchestra simfonică –, „ovaționat pretutindeni cu cea mai mare căldură sufletească”, cum scria Tiberiu Brediceanu.

La Muzeul Național George Enescu | Credit foto: Mira Kaliani

 

O poveste la final, în inima Parisului

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas în București. După război, în septembrie 1946, a plecat împreună cu soția lui Maria Rosetti-Tescanu într-un turneu în Statele Unite ale Americii. La finalul turneului, nu s-au mai întors în România unde se instaurase deja regimul comunist și s-au stabilit la Paris.

George Enescu a plecat din această lume în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. Mormântul lui este în cimitirul Père Lachaise din Paris.

După trei ani de la moartea lui, în 1958, s-a organizat în luna septembrie Festivalul George Enescu. Din 1991, are loc regulat din doi în doi ani. Următorul Festival George Enescu va fi în septembrie 2019. Satul Liveni unde s-a născut a fost numit ulterior George Enescu.

„Povestea aceasta începe acolo, departe,  pe plaiurile Moldovei și se isprăvește aci, în inima Parisului (…) Pentru a merge din satul în care m-am născut spre marele oraș unde-mi sfârșesc zilele, am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată. A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut.” – George Enescu

 La Muzeul Național George Enescu | Credit foto: Mira Kaliani

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.