12 septembrie 2022, 10:11

Cultură, civilizație și gustul puterii: „Dacă masele au dat năvală spre școală, a fost nu pentru cultură, ci pentru a-și însuși cât mai multă putere”

„Poporul a văzut de cu vreme în școală instrumentul prin care poate oborî privilegiile celor de sus și prin care îi poate înlocui…”

În general, „prin civilizație se înțelege o transformare exterioară, ornamentală, a sufletului, o firmă spirituală, rezervându-se termenul de cultură pentru adevărata transformare a sufletului, pentru înălțarea și noblețea lui adâncă”, scria, în 1935, filosoful Vasile Băncilă (1 ianuarie 1897 – 10 iunie 1979) în eseul Sensul culturii și «culturalizarea» satelor.

Din comparația între cei doi termeni „civilizație” și „cultură” se poate lămuri „ce trebuie să se înțeleagă prin cultură”.

Civilizație, cultură și suflet

Deseori, sublinia acesta, termenul de civilizație capătă sensuri „peiorative”, în timp ce „se multiplică reverențe în jurul culturii”.

Cu toată confuzia ce apare uneori în folosirea celor doi termeni, „astăzi înțelesurile «civilizației» și «culturii» au intrat pe calea stratificării definitive, cultura rămânând rezervată părții adânci a sufletului, spiritului ca atare, iar civilizația, părții mai periferice”, cum afirma Vasile Băncilă.

„De cele mai multe ori, există dorința de a ști cât mai mult, deși de obicei se știe rău.” (Vasile Băncilă) | Credit foto: Darkmoon_Art / pixabay

A cunoaște, un „bun mijloc pentru a cuceri spor de putere”

Pentru a pătrunde în „ambianța tare a culturii”, se analizează noțiunea de civilizație. Astfel, „pentru unii, ceea ce face caracteristica decorativă, ornamentală, a civilizației, e acumularea de cunoștințe, erudiția, «savoir-ul» în general”. Vasile Băncilă explica:

Posedarea de cunoștințe, fie că e necritică și haotică, fie că e critică și organizată în chingile sistematizării, nu e cultură, e civilizație. Din acest punct de vedere, e interesant de subliniat cum erudiția e o caracteristică a epocii moderne. Astăzi memoria a scăzut, spre deosebire de ce era altădată, și totuși astăzi se știe mult, cu voie sau chiar fără voie.

De cele mai multe ori, există dorința de a ști cât mai mult, deși de obicei se știe rău. […] Epoca modernă are, pe de o parte, predilecție pentru idei în sine, pentru cunoștințe, acesta fiind un aspect al gustului său pentru gratuități în genere. Iar, pe de altă parte și în opoziție cu această predilecție, epoca noastră are gustul puterii. Nu are cultul puterii interioare, al virtuții, ci al puterii sociale și biologice. Dar cunoștințele i-au apărut de la început ca unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cuceri spor de putere, fie asupra naturii, fie asupra oamenilor.

[…]

Poporul a văzut de cu vreme în școală instrumentul prin care poate oborî privilegiile celor de sus și prin care îi poate înlocui, instrument cu atât mai prețios, cu cât el avea un caracter oficial, fiind pus la dispoziție în mare parte chiar de către cei de sus. De aceea școala ca atare e singura instituție care nu a fost criticată de niciun curent social cu caracter democratic. Și tot de aceea școala modernă rareori a dat cultură și cel mai adesea a dat civilizație.

„Fauna spiritului modern”

Din această înfățișare dublă a istoriei moderne, gust pentru idei și gust pentru putere, „se explică erudiția”. La acestea se adaugă și alte cauze, amintea filosoful: „O formă a dorinței de putere e vanitatea și niciodată, în istorie, aceasta nu a fost mai mare, mai exasperată, decât în vremea noastră”.

Din „fauna spiritului modern” – modernitate înseamnă mondenitate, adică, în cea mai mare parte, vanitate, explica eseistul – fac parte „marchitanii sau marii depozitari de cunoștințe, cei ce te țin de nasturele hainei pentru a te sili să le asculți știința, prestidigitatorii cunoștințelor ciupite la întâmplare sau acumulate în muncă ambițioasă, vânzătorii cu hurta sau cu bucata de materiale savante”.

„O formă a dorinței de putere e vanitatea…” (Vasile Băncilă) | Credit foto: stevepb / pixabay

„O muncă de benedictin”

Apoi, înainte sau în vreme ce se punea temelia unor științe noi sau se reluau cele vechi, „cunoștințele umane, create de secole, trebuiau inventariate și compartimentate cu grijă”:

A fost și mai este, în această privință, o muncă de benedictin, în epoca modernă, care a avut și ceva nobil în ea. Benedictinii, în istorie, au avut o activitate dezinteresată și de pe urma acestei dezgropări și inventarieri de cunoștințe va folosi și cultura propriu-zisă.

„În faetoane de erudiție”

În cele din urmă, sublinia Vasile Băncilă, „o cauză de erudiție e și în incapacitatea de sinteză organică a lumii moderne”:

Dacă un Aristotel sau un Sfântul Toma au putut da vaste sinteze, este în primul rând pentru că îi ajuta spiritul epocii lor. Epoca noastră nu îngăduie nimănui să dea o sinteză organizată, care să nu aibă în ea un caracter personal ori regional ori forțat. Azi e vremea enciclopediilor, nu a sintezelor.

[…]

În neputința de a avea o unică sinteză organică, timpul nostru se refugiază, ca o compensație, în cunoștințe, făcând ocolul existenței în faetoane de erudiție.

Totul e inventariat, păstrat și arătat, cu valoare sau fără valoare, fiindcă astăzi simțul valorii, al autenticului, al ierarhicului ontologic, al normativului suprem, aproape a pierit: totul e înregistrat și păstrat – de aici inflație de erudiție și de muzee de tot soiul – fiindcă nu se știe care material, care amănunt, va prezenta importanță, când va veni timpul să se elaboreze sinteza…

În chip excepțional, e și multă melancolie aici sau chiar oarecare tragic: spirite care, însetate de sinteză, dar convinse că ea e inaccesibilă, se retrag într-o muncă aproape mecanică de bibliotecă ori de laborator, adevărați arheologi în straturi livrești sau vrăjitori fără mister, ca într-o rațiune de existență, singura ce le mai rămâne. Dar fie că e o cauză, fie că e alta, și oricât ar fi excepția de nobilă, rezultatul e același: o mare îngrămădire de erudiție în sine pentru epoca modernă, care nu poate fi socotită ca un monument corespunzător de cultură, ci în primul rând ca civilizație.

„Ființa culturii: unul sau toți la un loc”

Pentru alții, însă, „ceea ce face caracteristica civilizației e splendoarea aparatului material de viață, e rafinarea și complexitatea regimului de viață sub aspectul confortului și tuturor grijilor subtile și comode pentru întreținerea vieții”.

În toate aceste „înțelesuri ale civilizației” mai există un punct care, sublinia eseistul, este de fapt „cel mai important, fiindcă face trecerea la înțelegerea culturii”. În opinia autorului, „ființa culturii ia naștere atunci când apare, cu putere de transfigurare, unul dintre acești trei factori: moralul, religiosul, filosoficul – sau toți la un loc”.

Credit foto cover: stânga – Mysticsartdesign/pixabay | dreapta – Darkmoon_Art / pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol