CITIRE

Cum a încolțit actorul în Constantin Tănase. Despr...

Cum a încolțit actorul în Constantin Tănase. Despre Cărăbușul lui, cafeaua cu rom și originala salată de vinete

„N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri, nici vouă, măi băieți… ăștia care v-ați înscris acuma. Grea meserie v-ați ales! Pretențiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respirației, a vocii, grija sănătății și a fizicului, ireproșabila conduită morală și încă atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești zi de zi ca un salahor, nu răzbești… Eu fac și azi exerciții de respirație toată ziua – altfel te îmbățoșezi: ab, ac, ad, aba, abo, abi… Pe urmă răsufli, inspirând și respirând metodic aer curat, prin geamul deschis. Altfel nu merge! Ehei! Gloria actoricească nu se câștigă stând tolănit la cafenea, bând șvarțuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeți în vârful dealului.”

Cu aceste vorbe obișnuia Constantin Nottara să-și înceapă prima lecție la Conservatorul de muzică și artă dramatică, unde preda arta dramatică – dicțiune, mimică, joc de scenă, încadrarea în ansamblu.

În anul 1902, printre cei aflați în bănci, tineri plini de încredere în destinul lor de mari artiști, se afla și un tânăr din Moldova, pe nume Constantin Tănase. În ziua examenului, „aproape toți candidații purtau lavaliere, pălării cu boruri late (ca maeștrii scenei), monoclu legat de un fir de mătase neagră (ca maestrul Nottara), erau rași”, scriau Ioan Massoff și Radu Tănase în cartea dedicată actorului Tănase. Unul singur atrăgea atenția cu ținuta lui complet diferită.

Un candidat care avea să devină un actor renumit, Ion Manolescu, a pomenit mai târziu în volumul lui de Amintiri acel moment: „În această forfotă de băieți și fete, ne-a atras atenția un tânăr – poate cu vreo doi,trei ani mai mare decât noi (în realitate, Tănase a fost cu doar șapte luni mai mare decât Ion Manolescu). Era înalt, voinic și purta uniformă militară”.

Stânga: Constantin Tănase, după ce a absolvit Conservatorul; imagini mijloc și dreapta: În diferite roluri

Stânga: Constantin Tănase, după ce a absolvit Conservatorul; imagini mijloc și dreapta: În diferite roluri

Născut în 5 iulie 1880, într-un loc unde „nu se petrecea nimic”, așa cum spunea el, adică la Vaslui, Constantin a fost fiul lui Ion și al Elenei Tănase, doi oameni simpli, care aveau o viață destul de împovărată. Tatăl lucra ca laborant la o farmacie, singura de acolo, iar mama era casnică. Trăiau din puțin, într-o căsuță țărănească, cu prispă și acoperiș din tablă, pe o uliță îngustă și plină de noroi, după ploi.

În ciuda greutăților și a lipsurilor, mama lui era o femeie plină de viață și energie. Îi cânta copilului, iar când acesta a crescut un pic, îi spunea tot felul de povești, uneori îi dansa, iar băiatul era fermecat de tot ce auzea și vedea.

La școală, elevul Tănase Constantin nu a dat dovadă că ar fi un copil de excepție, dar nici repetent nu a rămas vreodată. Doar corigent la fizică, dar nu pentru că nu ar fi știut fizică, ci pentru că profesorul manifesta „antipatie” față de el, cum a povestit el mai târziu, amuzat de acel episod.

La vârsta copilăriei, cea mai mare bucurie a lui era să asculte fanfara din grădina publică, în zilele calde de vară, și să tragă cortina, atunci când venea câte o trupă de actori în oraș și dădea o reprezentație.

Tot pe atunci, și-a făcut și debutul într-o formație de actori profesioniști: „Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui trupa lui Segalescu, care juca în idiș. Cum s-a întâmplat să le lipsească un actor, și cum eu stăteam la repetiție și pe deasupra mai știam și ceva idiș, mi-au pus o burtă, mi-au lipit niște mustăți și astfel am jucat rolul unui cârciumar – căci deși eram copil, totuși mă dezvoltasem de timpuriu și aveam aproape aspectul unui om matur”.

Acel „debut” i-a dat curaj și a început să se gândească să se facă actor, plan ce nu se potrivea cu intențiile tatălui, care voia să-și vadă băiatul cu o meserie bună, sigură, bine plătită.

„Tata îmi spunea să mă fac impiegat la gară, să mă vadă cu șapcă roșie și instalat la casa mea. Ca să mă facă însă «actior», cum spunea el, nici vorbă. Totuși, actorul a încolțit în mine, pe negândite”, rememora Constantin Tănase, la anii maturității.

Teatru în cazarmă

Teatru în cazarmă

După cele patru clase de gimnaziu făcute la Vaslui, mama lui, cu toate că nu știa carte, visa ca feciorul ei să urmeze școala mai departe, în alt oraș – pe atunci, în Vaslui nu era liceu. Tatăl lui, în schimb, „l-ar fi dorit într-o uniformă, legând funcția oficială de o oarecare siguranță, de care el n-avusese parte în viață. Dacă uniforma ofițerească i se părea un lucru inaccesibil pentru el și ai lui – «oameni de jos» – s-ar fi mulțumit să-l vadă pe Costică măcar elev la școala de telegrafiști a Căilor ferate, după absolvirea căreia s-ar fi bucurat de un salariu, de uniformă și, mai târziu, de pensie”, scriau autorii cărții Tănase. Băiatul se visa însă pe scena teatrelor, chiar dacă, atunci, nu avea idee cum putea ajunge acolo. Cu toate că a jucat ca figurant în diferite spectacole ale trupelor ce mai treceau prin Vasluiul lui natal, nu a primit o ofertă de a fi angajat și, cum a mărturisit, nici nu a avut curajul să ceară el să fie angajat.

Ca să-l îndepărteze de „mediul cenușiu al funcționarului de carieră”, mama lui l-a îndemnat să meargă la liceul militar din Iași. „Vizita medicală”, eliminatorie, era prima probă. Băiatul era bine făcut („bine legat”), drept, voinic, iar cât timp a fost la școala din Vaslui orele de gimnastică erau cele mai îndrăgite de el. S-a prezentat plin de încredere, mai ales la prima probă. Lângă el, era un băiat „cam adus de spate”.

„Eu, musculos și drept ca o lumânare, îi tot șopteam: «Țin’te drept, că te respinge». Rezultatul a fost însă că m-au respins pe mine.”

Cu ordinele primite de sus, medicul ofițer a făcut selecția rapid, fără să fie nevoie de măsurători. Băiatul „musculos și drept ca o lumânare” era fiul unui lucrător la o farmacie; băiatul cel „pirpiriu și cam adus de spate” era fiul unui colonel.

După mulți ani de la acest episod, continua să se minuneze cum de a putut să fie „picat” tocmai la vizita medicală.

Pregătit pentru spectacol

Pregătit pentru spectacol

 

 

Abătut de cele întâmplate, un prieten, viitorul scriitor Ion Adam, i-a propus atunci să fie învățător. Așa a fost numit învățător în comuna Cursești, unde nu a fost primit cu multă îngăduință, căldură ori simpatie. Oamenii îl priveau cu suspiciune pe noul învățător, care a venit „să le ia copiii de la alte îndeletniciri mai necesare”.

Nu a stat însă multă vreme pe acolo, deoarece ideile lui moderne nu se potriveau cu cele ale unui director de modă veche.

Ca să scape cât mai repede de îndeplinirea serviciului militar, a făcut cerere și a fost primit ca voluntar la „oștire”, la regimentul 1 geniu din București.

„Plăteam de multe ori oalele sparte și când făcea unul vreo poznă, se întâmpla ca tot eu să încasez”, povestea el. Iar cu „alinierile era bocluc”, pentru că nu erau niciodată perfecte. „Mă ăla cu nasu’ mare, n-auzi? Bagă capul înăuntru, că nu știu ce se întâmplă”, îi spunea „gradatul, înfoiat”.

Viața de cazarmă i-a fost însă și benefică. El a susținut că atunci și-a început cariera artistică și că a fost primul care a organizat un „teatru ostășesc”. A pus în scenă mai multe piese și, în deplasările pe care le făcea regimentul, dădeau diferite spectacole.

La sfârșitul lunii august din anul 1902, când avea 22 de ani, a părăsit cazarma, după ce și-a îndeplinit serviciul militar. S-a întors acasă să-și vadă părinții, apoi a pornit din nou la București, trimis de tatăl lui, să se înscrie la examenul de telegrafiști. A ajuns însă prea târziu, examenul se dăduse. Atunci s-a hotărât să-și urmeze visul lui, cel de a deveni actor.

După ce a dat de mai multe ori târcoale clădirii Conservatorului – pe atunci, se afla într-o casă de pe strada Brezoianu – „și-a luat inima în dinți și a intrat la secretariat”. Pe lângă actele necesare, trebuia să plătească o taxă. Nu avea nimic, nici documente, nici bani. S-a dus la directorul Conservatorului, atunci dirijorul Eduard Wachmann. Acesta i-a transmis secretarului să accepte cererea de înscriere, urmând ca actele să fie aduse ulterior. Cum însă nu avea nici banii necesari, a fost nevoit să plece fără să mai lase cerere de înscriere.

„Locuia pe atunci împreună cu Bîrlogeanu, într-o cămăruță, în dreptul podului Elefterie. Prietenii stăteau ceasuri întregi fără să-și vorbească, abătuți, lihniți de foame. Dar nu de foame suferea acum cel mai mult Tănase, ci de faptul că se apropia ziua examenului la Conservator și el nu se putuse înscrie.”

În ultima zi de înscrieri, a primit un mandat de acasă, cu cinci lei. Nu au ajuns pentru taxe, dar secretarul a fost binevoitor și l-a înscris.

Tănase văzut de Ioanid

Tănase văzut de Ioanid

 

La examen, s-a prezentat îmbrăcat în singurele haine pe care le avea atunci – uniforma militară pe care și-o „adaptase” pentru civilie. „Pe când noi toți eram agitați și înfricoșați de examenul ce ne aștepta, el părea sigur de sine și vorbea tare cu fiecare, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea”, își amintea Ion Manolescu.

În comisia de examinare a fost și profesorul de artă dramatică, Constantin Nottara. Când a fost strigat, Tănase a răspuns ca la cazarmă, Zent!, stârnind zâmbete pe fețele celor din comisie. S-a apucat apoi să recite tot ce știa și cum învățase el singur, fabula Naiul, cobza și vioara, imitând vioara, țambalul, naiul. Când a fost întrebat dacă mai știe ceva, a provocat din nou râsete cu răspunsul lui sincer: „Ce să vă mint că mai știu?…” La final, Nottara a spus doar atât: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. A fost admis și au urmat ani de sărăcie, cu multă muncă pentru a face rost lună de lună de câțiva bănuți și alergat la cursuri de la care nu lipsea. După trei ani, a primit diploma de absolvire.

A jucat în diferite trupe, inclusiv în cea alcătuită de Petre Liciu, și a umblat mai mult în turnee prin țară. În 1907, a făcut parte dintr-o trupă ce juca la grădina Ambasador, de pe strada Academiei. Acolo, după 12 ani, Constantin Tănase va deschide Cărăbușul.

Grădina Cărăbuș

Grădina Cărăbuș

Spectatorii din țară nu se înghesuiau deloc la teatru. Mai mergeau doar dacă era „teatru cu muzică” și atunci actorii improvizau ca să le fie pe plac oamenilor și să nu fie nevoiți să le dea „banii înapoi”. „Marile succese” treceau repede și aduceau bani puțini.

Războiul ce a urmat a avut influență și asupra teatrului. Mulți actori au fost trimiși să lupte pe front. Tănase a mers și el pe front un timp pentru a aduce un zâmbet pe chipurile soldaților.

După sfârșitul războiului, Tănase s-a reîntors în București și, în 23 mai 1919, a pus piatra de temelie a ceea ce, visa el, urma să fie „cel mai încăpător teatru și cu cea mai mare scenă din București” – teatrul botezat Cărăbuș.

Repetiție pe scena Cărăbuș

Repetiție pe scena Cărăbuș

A fost un teatru de vară destinat, în primul rând, genului revistei ce avea în România o veche tradiție. Deschiderea teatrului Cărăbuș, în 2 iulie 1919, a fost un eveniment al timpului și spectacolele de revistă, inspirate din actualitatea vemurilor, au fost atunci singurele ce au atras publicul.

„Cupletele lui Tănase răspundeau indignării maselor populare căreia i se alăturau. De aceea, marele actor era totdeauna ovaționat și cele rostite de el pe scenă se transmiteau din gură în gură, multă vreme după terminarea spectacolului.” – Din cartea Tănase.

În mai 1928, aflat la Londra, a văzut-o pe faimoasa cântăreață și dansatoare Josephine Baker, atunci în vârstă de 22 de ani, Sirena tropicelor, cum era supranumită. I-a făcut invitația de a veni și la București, plătind „un onorariu exorbitant”.

Teatrul lui Tănase nu a primit niciodată fonduri de la administrație, pentru că el nu voia să-și „asume vreo obligație în schimbul banilor”. Din acest motiv, s-a confruntat permanent cu lipsa banilor, însă niciodată nu s-a gândit să închidă Cărăbușul.

În rolul lui Charlot, alături de Lizica Petrescu și Ladislau Groff | Copertă de program la Cărăbuș, 1927

În rolul lui Charlot, alături de Lizica Petrescu și Ladislau Groff | Copertă de program la Cărăbuș, 1927

După zece ani de Cărăbuș și 30 de ani de actorie, Tănase și-a trăit perioada de glorie. A ales revista, gen socotit de mulți „ușor”, însă Tănase spunea că „nu există lucru ușor dacă-l iei în serios, există numai un fel ușor de a lua lucrurile…”

Pe lângă teatru, a făcut și film – în toamna anului 1932, a mers la Berlin, dorind să ajute la realizarea mai multor producții cinematografice în limba română.

Se spune că toți cei care îl vedeau prima dată jucând pe scenă erau uimiți de „simplitatea și firescul jocului său”.

„…nimic forțat, nimic «teatral» în toată ținuta și atitudinea lui pe scenă; gesturile, uneori largi, cuprinzătoare, alteori abia perceptibile, erau puține, dar întotdeauna pline de tâlc; Tănase mișca mâinile numai atunci când era nevoie, nefiind niciodată chinuit de ideea că n-are ce face cu ele; uneori le lăsa să atârne de-a lungul corpului, aproape imobile, și tot jocul continua din mișcarea degetelor și a ochilor.”

Cu Josephine Baker

Cu Josephine Baker

„Arta lui Tănase era nu numai talent, dar și dăruire și muncă, foarte multă muncă”, notau autorii cărții despre Tănase.

Într-o noapte din decembrie, în anul 1937, Cărăbușul a luat foc. Tănase a stat, a privit, a plâns și nu-i venea să creadă ce vedea.

Despre omul Tănase, Păstorel Teodoreanu, scria: „Expresia lui Tănase denunță o bunătate fără de margini. E vesel și bun. E vesel pentru că e bun” .

Era cumpătat – una dintre vorbele lui preferate, „Păstrează măsura băiatule, n-o lua razna” –, nu-i plăceau extravaganțele de niciun fel, ci lucrurile simple și sănătoase. După fiecare masă de prânz, își făcea siesta cel mult o jumătate de oră, de cele mai multe ori, tolănit într-un fotoliu, unde ațipea rapid, doborât de oboseală.

Iubea cafeaua, pe care întotdeauna și-o prepara singur. „Nu era ceva neobișnuit – în fond, un ibric cu coadă detașabilă, o spirtieră și ingredientele necesare –, dar felul cum prepara Tănase cafeaua, gesturile largi, ca la cine știe ce ritual, și comentariul care însoțea toate mișcările lui, îți deschideau pofta pentru cafea, oricât de necafegiu ai fi fost. Când cafeaua dădea în foc, Tănase executa ultima operație: «Și-acum să punem puțin rom», spunea el, răsturnând deasupra cafelei în clocot sticla cu rom, și lăsând-o așa, până ce ibricul se umplea. La Tănase, cafeaua cu rom era mai mult «rom cu cafea» – dar, trebuia s-o fi gustat!”

Cu Cărăbușul în turneu, Egipt, 1939

Cu Cărăbușul în turneu, Egipt, 1939

La fel de originală era salata de vinete pe care, la fel, o prepara singur. În vinetele coapte adăuga ardei grași copți, câțiva ardei iuți, copți și ei, și roșii coapte, puțină ceapă și usturoi, untdelemn, un strop de oțet – totul tocat nu prea mărunt. „Tănase te servea personal cu acest îmbietor amestec pe care-l întindea pe felii subțiri de pâine.”

Iubea mersul pe jos, însă niciodată nu se oprea pe stradă nici cu prieteni, nici cu admiratori ca să-i distreze cu glume, fiindcă actoria se făcea numai pe scenă. Pe stradă, comportamentul era sobru.

Evident, nu a fost un „om de afaceri”, îi lipsea „simțul banului”. La fel de nepriceput a fost și la condusul mașinii, fiindcă avea un defect capital: confunda frâna cu accelerația.

Ultima fotografie a lui Constantin Tănase – în Grădina Cișmigiu, București, iulie 1945

Ultima fotografie a lui Constantin Tănase – în Grădina Cișmigiu, București, iulie 1945

În mijloc de august, din anul 1945, într-o zi toridă, a intrat într-o bodegă de lângă Cișmigiu să se răcorească și a băut o bere rece. Amigdalita a fost rapid urmată de o infecție generală și în dimineața zilei de 29 august s-a stins din viață, la 65 de ani. În 31 august, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, însoțit de mii de oameni. Mormântul îi este vegheat de Cărăbușul lui.

Toate imaginile folosite, cu explicații, sunt din cartea Tănase de Ioan Massoff și Radu Tănase, Editura Muzicală, 1970.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.