Evenimentele din aceste zile au tulburat-o pe Maia Morgenstern. Ea a împărtășit fanilor de pe Facebook momentele unei vizite în Serbia, după războiul din Serbia.
Să-i dăm cuvântul:
Un soi de durere. Surdă, inexplicabilă, fără sens. Cauzele, mult mai adânci. Rădăcinile – mult mai profunde. Ecoul unei dureri difuze, paralizante.
De neînțeles. Sau cel puțin pentru mine.
„Ce, măh, ce? Nu mai aveți subiecte: pentru filme, pentru romane, pentru…povești??? Nu mai bine lăsați imaginația să guverneze, să creeze noi și noi povești, jocuri (fie ele pe calculator sau…mai știi, cu arcul și săgețile?)…imagini?”
Desigur, pornind de la fapte reale, totuși, nu mai bine folosim praful de pușcă pentru jocuri de artificii???? Sau strategiile pentru o partidă de șah? Putem construi ruine de butaforie, din carton și rumeguș; nu-i nevoie de moloz. Nu.
Am fost acolo, am trecut pe acolo. Era pe vremea când filmam pentru Theo Anngelopoulos: Privirea lui Ulise. Prin 1994-1995. Nu, nu-i vorba acum despre premii și festivaluri. Despre recunoaștere Internațională și succes.
Despre parteneri celebrii sau triumf.
Am fost acolo, în Iugoslavia. Fosta. Călătoream cu un autocar. Toată echipa. Mai ațipeam: drumul lung. O altă graniță, un alt steag.
Soldați. Ruine. Cartușe goale. Golite. Urmele exploziilor. Orașe distruse. Mai filmam. Mai fumam. Mai intra un om în câte-o cafenea: își sprijinea arma de perete, fuma o țigară, își bea pe repede cafeaua. Mai vorbeam puțin. Sau nu. Angelopoulos își dorea să filmăm la Sarajevo; nu ne-au lăsat. Cei de la asigurări nu ne-au lăsat: era prea periculos, era în plin război. Am filmat la Vucovar. Un oraș, un orășel complet distrus: am filmat o scenă din Romeo și Julieta printre ruinele teatrului bombardat.
Într-o seară, un om ne-a povestit. Era un bărbat neguros, aspru, întunecat, dar frumos.
Grozav de frumos. A zis:
– „Eu copii n-am omorât. Femei și copii. Eu n-am omorât. Eu, nu…”.
Nu mai știu în ce limbă vorbea. Cred că ne-a tradus cineva.
Pe moment, nici n-am înțeles.
Cum nici acum. Nu înțeleg atâtea.