19 octombrie 2021, 5:44

„Dacă-i omul sănătos, toate le’ndură și le trece.” În așteptarea sărbătorii Crăciunului

Sărbătorile Crăciunului sunt așteptate cu multă bucurie de toată lumea. În postul Crăciunului, hore și nunți nu se fac prin sate și singurele prilejuri de adunări și petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât șezătorile.

„Nu-i vorbă, că și postul are petrecerile lui. Numai mâncarea, cam pe sponci, te face să te saturi «ca de pădurețe acre». Dar dacă-i omul sănătos, toate le’ndură și le trece. Bătrânii, când pe la biserică, pe la crâșmă, pe la vreo cumetrie, pe la înmormântări… Mai află câte ceva. Tinerii jocuri nu fac. Uneori, pe la clăci […] atunci mai știu ce-i jocul”, povestea, la începutul secolului al XX-lea, un învățător dintr-o așezare din Neamț, mărturisire apărută în studiul etnografic din 1913 al lui Tudor Pamfile despre sărbătoarea Crăciunului.

Șezătoare în Poiana Sibiului, anii 1930 | Fotografie: Kurt Hielscher

Șezătoarea din serile de iarnă, prilej de petrecere

De la începutul postului Crăciunului, la mijlocul lunii noiembrie, și până la sărbătoarea Caii lui Sântoader, când nu era fată să-și părăsească locuința, de teamă să nu fie „luată la joc în înaltul cerului și lăsată apoi să cadă la pământ” de Caii lui Sântoader, „își desfășura activitatea o importantă instituție premaritală, șezătoarea”, nota Ion Ghinoiu în Zile și mituri.

În așteptarea sărbătorii de Crăciun, șezătorile erau mai mult prilejuri de petrecere decât de lucru, după cum scria Tudor Pamfile:

Sărbătorile Crăciunului sunt așteptate cu multă bucurie de toată lumea. În postul Crăciunului, hore și nunți nu se fac prin sate și singurele prilejuri de adunări și petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât șezătorile, unde se lucrează de obicei mai puțin și se petrece în destul, vorbindu-se, mai ales, cântându-se și câteodată jucându-se.

Prin urmare, tineretul are binecuvântate pricini să aștepte deschiderea sau deslegarea horelor, care vor atrage după dânsele, după Bobotează, și nunțile; copiii tânjesc după colindat, stea, irozi, capră și altele, iar toată lumea laolată așteaptă Crăciunul sătul, cu mâncarea de carne.

Legenda spune că sfinții-moși de la sfârșitul anului au fost rânduiți să păzească soarele pe bolta cerească pentru a nu aluneca spre Miazănoapte| Credit foto: Sandro Porto / Pixabay

Sfinții-moși de la sfârșitul anului

De la sărbătoarea sfântului Nicolae, bunul și darnicul Sânicoară, unul dintre cei patru sfinți bătrâni, alături de Sâmedru, Sântandrei și Crăciun, încep pregătirile pentru întâmpinarea Nașterii Domnului, scria Maria Bocșe în Obiceiuri tradiționale românești în Transilvania:

„O veche legendă populară carpatică spune că ei au fost rânduiți să păzească soarele pe bolta cerească, pentru a nu aluneca spre Miazănoapte. Crăciunul, la solstițiul de iarnă, reușește să-l readucă pe boltă, deasupra pământului, aducând lumina și căldura”.

Acești sfinți-moși de la sfârșitul anului indică „îmbătrânirea timpului” și arată, explica Ion Ghinoiu, niște „personaje curioase, cu trăsături bivalente: aveau forțe miraculoase, specifice zeilor și eroilor din basme, dar și calități și defecte, tipice oamenilor”.

Sărbătorile „nu se cade să găsească gospodăriile neîngrijite” | Gospodărie țărănească, România, anii 1930, Fotografie: Kurt Hielscher

Vremea miracolelor

După celebrarea „ultimilor sfinți «bătrâni»” ai anului, în satele tradiționale se făceau pregătirile pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului, numită Crăciun. Maria Bocșe scria:

La schimbări de anotimpuri şi de «crug» al cerului, întreaga atmosferă era încărcată de «febra pregătirilor», de emoţia plină de mister a aşteptării nașterii pruncului din Fecioară.
Simțindu-se martori ai vremilor biblice, oamenii tradiționali își pregăteau gospodăriile, casele, veșmintele, sufletele pentru a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu! Este vremea miracolelor, este vremea colindelor.

Ca paharul de curată

De Crăciun, oamenii merg unii pe la alții, prin urmare sărbătorile „nu se cade să găsească gospodăriile neîngrijite”.

„Cu tot frigul aspru care poate este în această vreme”, scria Tudor Pamfile, „femeile scot din case totul afară, ca să văruiască, să lipească, să tragă brâie, să spele ferestrele și ușile, să scuture lucrurile – toate catrafusele – din casă, și să le așeze iarăși frumos la locul lor.

Intrând cineva în casă s-o vadă ca un pahar, nu altceva, căci gospodinelor mai ales, venind cu pomeni unele la altele, nu le va fi frumos să audă mai târziu una că i s-au zvonit prin sat vorbe urâte.”

Cei tineri – „cei care joacă în horă” – caută înainte de Crăciun și să își înnoiască hainele, mai ales dacă cele purtate până atunci „sunt ponosite”.

Nașterea Domnului, c.1304–c.1306, Giotto

Moș Ajun, fratele lui Crăciun

După tradiția românească, menționa Ion Ghinoiu, zeul panteonului românesc, celebrat la 24 decembrie, este Moș Ajun, fratele lui Crăciun.

Legenda spune că, atunci când Maicii Domnului i-a venit sorocul să nască, i-a cerut adăpost lui Moș Ajun. Acesta însă i-a spus că e sărac și a refuzat-o, dar a îndrumat-o să meargă la fratele lui „mai mare și mai bogat”, Crăciun. În unele legende, Moș Ajun apare ca baci la turmele lui Crăciun.

Moș Crăciun nu știa cine era femeia și, după o variantă, a alungat-o, după alta, a trimis-o să nască în grajdul vitelor, atitudine despre care Ion Ghinoiu observa că „este în contradicție cu omenia recunoscută din satul tradițional românesc – caracterizat prin ospitalitate, prin respect pentru viața aflată încă în pântece”.

Fără să știe soțul ei, Crăciuneasa a ajutat-o pe femeie să nască cu bine, iar când Crăciun a aflat, i-a tăiat mâinile de la coate.

Mai apoi, Crăciun s-a căit de aceste fapte, și-a cerut iertare și a fost recompensat. Ion Ghinoiu explică:

La apariția creștinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârșire din calendarul popular și din conștiinţa oamenilor care au adoptat credința în Hristos.
[…]
Oricât de respectat ar fi fost un zeu în societățile arhaice, înnoirea timpului solicita sacrificiul său.
[…]
În legendele cu Moș Crăciun degradarea treptată a calităților umane prevestea sfârșitul ritual al timpului.
[…]
Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică nașterea pruncului Iisus întrucât venirea Pruncului presupune mai întâi plecarea (moartea) Moșului.

Tradițiile contemporane despre «sfântul» Crăciun, despre Moşul «darnic și bun», «încărcat cu daruri multe» sunt printre puținele influențe livrești pătrunse în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat.

De la zeul solar la Nașterea Domnului

„Moș” (Crăciun) indică „vârsta zeului adorat care trebuie să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou”, scria etnograful Ion Ghinoiu și amintea:

Zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, Crăciun este identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra.

Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franța până în anul 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, în Țările Române până la sfârşitul secolului al XlX-lea.
[…]
Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane – la începutul mileniului I î. Hr. zeul Saturn se celebra între 17 și 23 decembrie –, apoi nașterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, și, după apariția creștinismului, nașterea lui Iisus.

Omătul care șterge «relele» | Credit foto: Mira Kaliani

În acel «crug» al timpului care despărțea două lumi

Aleasă a fi la «cumpăna dintre ani», la «răspântia» ciclului solar și lunar, când anotimpurile mor și renasc, într-o perpetuă rotire a «crugului», sărbătoarea creștină, menționa Maria Bocșe, „s-a suprapus peste cea solstițială, păgână, care celebra cultul zeului iranian, Mithra (Dies Natalis Solis Invicti) și pe aceea a zeului greco-roman Saturn, fiind statornicită în calendarul bisericesc la 25 decembrie, din anul 345, la Roma, și din 375 în Bizanț.

Prin rituri, prin gesturi, prin ofrande și festinuri sărbătorești, nota Maria Bocșe, „așteptăm an de an cu aceeași credință și înfiorare Nașterea lui Isus și încercăm să o invocăm și să o aducem în casele noastre:

…Ce minune mai mare cosmică poate fi decât această repetabilitate ciclică a anotimpurilor: verdele ierbii și florile livezilor sunt succedate de auriul grânelor, apoi de rubiniul fructelor și al vinului, în «pragul toamnei» și de puritatea omătului, care șterge «relele», acoperă, fertilizează pământul, pentru a se repeta încolțirea, rodirea, belșugul, într-o nouă primăvară?
[…]
Nu foamea și pofta îndestulării ne adună în jurul meselor, în jurul bradului, în seara de Crăciun. Nu dorința de cântec și joc îi unea pe copiii, pe tinerii, pe bătrânii satelor noastre în seara de Ajun, ci acel moment sacru, acel «crug» al timpului care despărțea două lumi: «bătrânețea anului», acel an care «moare», de tinerețea celuilalt an, care se naște.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.