7 martie 2021, 3:11

Dălți, pensule și arta ca meșteșug

„Noi avem mândria a crede că vom crea artă nouă a epocii noastre și nu ne vom lăsa prinși de toate manifestările hibride ale unor formule stereotipe”, scria Oscar Han, în 1960.

Novator în concepții și formule, arta lui, chiar și atunci când este vorba de lucrări de mici dimensiuni, pare mai degrabă opera unui arhitect. Așa este prezentat Oscar Han în Dicționarul Sculptorilor din România secolele XIX–XX.  

De altfel, cum a recunoscut întotdeauna, a fost puternic influențat de sculptorul francez Antoine Bourdelle, unul dintre elevii lui Rodin, chiar dacă nu a studiat cu acesta. Despre Bourdelle spunea în Dălți și pensule că este „un practicant al unei sculpturi monumentale ce rezistă în cadrul naturii”, prin urmare „afirmă în piatră și bronz, într-un stil definitiv, omul cu tot ce are el mai profund, mai definitiv, mai constant în viață”.

„Creator de portrete, de compoziții figurative, de nuduri feminine, monumente, Han conferă personajelor sale, fără excepţie, prin corporalitatea lor atletică, o solemnitate monumentală, un eroism intrinsec”, notează Corina Teacă.

Oscar Han s-a născut în 1891, în București, într-o familie mixtă – tatăl lui era de origine germană, mama lui a fost româncă. Și-a făcut studiile la Școala Națională de Arte Frumoase din București, sub îndrumarea lui Dimitrie Paciurea și Frederic Storck, iar la 20 de ani a atras atenția lumii artistice cu lucrarea Cap de fetiță.

A fost printre artiștii trimiși în 1917 pe frontul Primului Război Mondial pentru a realiza lucrări despre armata română. După război, în 1927, a ajuns profesor suplinitor la Școala de Arte Frumoase, alături de fostul lui profesor Dimitrie Paciurea. După moartea profesorului Paciurea, în 1932, a devenit profesor titular la catedra de sculptură, unde a rămas până în 1946.

Trei soldați la atac – Sursa: Muzeul Virtual al Unirii

Nu a fost acel profesor adorat de studenții lui, însă a avut și aici contradicțiile lui de care nu s-a dezmințit o viață. I-a ajutat în diferite feluri pe tinerii care nu aveau posibilități financiare, dar erau talentați; în schimb, a rămas celebru și prin disprețul pe care nu și

l-a ascuns niciodată în fața tinerelor ce doreau să facă sculptură – susținea că sculptura nu e pentru femei – și nu se dădea în lături să le descurajeze și să le ironizeze pe cele care îndrăzneau să-și dorească să învețe această meserie.

În perioada interbelică, a fost printre cei mai solicitați sculptori, ceea ce s-a datorat și talentului, însă și faptului că intrase în politică. În privința asta, nimic nu s-a schimbat, vechiul model s-a păstrat excelent. Nu a făcut nimic în Parlament, însă funcția politică i-a fost de ajutor, deoarece i-a adus o mare parte din comenzile de la stat.  

Dacă artistul Han a fost unul aparte și memorabil, omul Han a avut slăbiciuni multe și a avut acel caracter ce i-a îndepărtat la un moment dat pe toți din jurul lui. A rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om cu o fire arțăgoasă, ursuză, gata oricând de o ceartă și de o vorbă usturătoare la adresa interlocutorilor. Nu e de mirare că mai toți, atât artiștii plastici, cât și alți prieteni și apropiați, au început să-l ocolească tot mai mult.  „A sfârșit trist și singur, așa cum fusese, de fapt, toată viața”, conchide Nicolae Balint.

Tudor Vianu l-a recomandat pe Oscar Han pentru realizarea bustului lui Mihai Eminescu de la Constanța. Banii au fost adunați prin subscripție publică. Monumentul a fost inaugurat în vara anului 1934 și a participat și regele Carol al II-lea. | Foto: Fabrizio Pivari

Omul Oscar Han poate fi aflat și din această întâmplare povestită de Barbu Cioculescu, fiul lui Șerban Cioculescu, în cartea Povestind despre atunci. Iată ce spune: „Încep cu o întâmplare povestită cu haz de tata. Era la o fermă pe care sculptorul Oscar Han o avea pe lângă București. Invitații, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu, rămăseseră un răstimp singuri în bibliotecă, în vreme ce gazda pregătea o cafea. Aruncând o privire prin rafturile bibliotecii, tata a văzut și placheta pe care Vianu o scrisese despre Han și, răsfoind-o, a constatat că n-avea dedicație. Cum cunoștea foarte bine grafia vechiului său amic, cu acel V protector din semnătură, a scos stiloul și a scris o dedicație în genul: «Lui Oscar Han, care a avut atâtea de învățat din conversațiile pe marginea pregătirii acestei cărți». Gazda sosește cu cafeluțele aburinde. Admirându-i biblioteca, Șerban Cioculescu îi spune: «Iată, zăresc aici cartea lui Vianu despre dumneata». Han, spirit caustic, face o strâmbătură, ia în mână placheta, o deschide asupra dedicației, a cărei cerneală tocmai se uscase, și izbucnește: «Acesta este Vianu! În fapt, eu i-am dictat cartea în întregime!», «Domnule Han», îi zice Șerban Cioculescu, «d-ta știi să guști o glumă bună?!», «Firește», răspunse acesta, «cu condiția să fie bună», «Ei bine, atunci află că eu am scris dedicația, adineauri.» «Da’ de unde?!» replică furtunos Han, «acum încerci să mă păcălești, căci în dedicația asta e Vianu întreg cu…»”

De la dreapta: Statuia lui Constantin Brâncoveanu din București, 1939 – Sursa: Wikimedia | Statuia lui Anghel Saligny din Constanța, 1957 – Sursa: Wikiwand | Statuia lui Ștefan cel Mare din Piatra Neamț, 1974 – Sursa: Monumente Neamț

În 1946, când regimul politic s-a schimbat în România, a fost și el îndepărtat. „Han, care avea simțul orientării în sânge, a reușit să depășeascã momentul. După câțiva ani de marginalizare, a revenit iarăși în prim-planul artei plastice, făcând însă serioase compromisuri cu propria sa conștiință, dar și cu cei din jurul său. N-a mai creat nimic de valoare. Îmbătrânise, iar prietenii, puțini câți avusese, l-au părăsit”, notează Nicolae Balint.

Omul Han s-a dus – în februarie 2019 sunt 43 de ani de la moartea lui – însă a rămas în urma lui opera, sculptată cu dalta sau cu vorbe, pentru că a fost și scriitor, „un rafinat cunoscător de oameni”, spune Liana Ivan-Ghilia, muzeograf la Muzeul Municipiului București, și a apărat cu înverșunare, cu condeiul, „idealurile artei și celor dedicați ei”.

Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, inaugurată în 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România | Credit foto: Mira Kaliani

Pentru Oscar Han, observă Liana Ivan-Ghilia, sculptura a fost, în primul rând, subiect de meditație. „Sculptura are puterea de a exprima gânduri și sentimente prin forme în spațiu”, scria Oscar Han în Dălți și pensule, și continua: „Perfecțiunea de formă dă siguranță și unitate operei care devine clară și transmisibilă colectivității”.

Așa cum spunea Tudor Vianu și amintește Liana Ivan-Ghilia, tradiționalismul lui Oscar Han se exprimă prin atașamentul său față de trei categorii definitorii pentru artele trecutului, pierdute, însă, de modernitate: mimes-ul, arta ca imitație a naturii, frumosul, arta ca imitație a naturii frumoase, și meșteșugul, arta ca meșteșug.

„Ceea ce cred că face progresul sculpturii actuale este faptul că artiștii noștri sunt pătrunși de ideea că viziunea monumentală poate crea opere în care elanul constructiv poate să-și găsească într-adevăr înaltă semnificație.” – Oscar Han, Dălți și pensule


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.