2 iulie 2020, 12:06

Dansând cu soarele. Ziua când „se întâmplă ceva”

„Solstițiul de vară și noaptea de Sânziene își păstrează, pentru mine, toate farmecele și toate prestigiile. Se întâmplă ceva şi ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lungă, ci, pur şi simplu, alta decât cea de ieri sau cea de mâine.”

Noaptea cea mai scurtă.

An de an, luna iunie aduce și solstițiul verii. În emisfera nordică, unde se află și România, este cea mai lungă zi din an și cea mai scurtă noapte; în cealaltă emisferă, sudică, începe iarna.

Solstițiul de vară cade de obicei între 20 și 22 iunie, de cele mai multe ori în ziua de 21. În 2020, acest moment începe, în România,  în noaptea de 21 iunie, puțin după miezul nopții, la ora 0.44 (20 iunie, ora 5.44 PM EDT), potrivit datelor publicate de Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

Vechii greci foloseau termenul heliostāsio, oprirea soarelui. Cuvântul din limba română, solstițiu, este de origine latină – solstitium, format din sol, soare, și stitium, derivat al verbului sistere, statum, a opri, a face să stea. 

În Naturalis historia (Istoria naturală), Plinius cel Bătrân (23–79) a scris despre solstițiu în mai multe rânduri și a folosit acest cuvânt în sensul în care se cunoaște și astăzi. Într-un capitol despre mișcarea soarelui, din primul volum, a notat: „…Lungimea zilei și a nopții se schimbă de două ori, când ziua începe să crească, de la solstițiul de iarnă, și când noaptea începe să crească, de la solstițiul  de vară”.

Magia solstițiului de vară | Credit foto: Assy/Pixabay

…toate farmecele și toate prestigiile.

„Solstițiul de vară și noaptea de Sânziene își păstrează, pentru mine, toate farmecele și toate prestigiile. Se întâmplă ceva şi ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lungă, ci, pur şi simplu, alta decât cea de ieri sau cea de mâine”, nota Mircea Eliade în 1949, în jurnalul său, în vremea când, potrivit mărturisirii, scria Noaptea de Sînziene. Romanul a apărut în 1955 în Franța, iar în 1971 a fost publicat și în România.

În cinstea soarelui. Din timpuri străvechi.

Moment ce marchează începutul verii astronomice, solstițiul de vară a fost celebrat din timpurile străvechi, fiind motiv de sărbătoare în diferite culturi.

În Spiritualité et fois amérindienne, Anne Garrait-Bourrier descria dansul soarelui, un ritual al triburilor amerindiene în cinstea solstițiului de vară. 

În credințele celților, solstițiul de vară este numit litha, o sărbătoare păgână, zi în care magii adună ierburi magice. 

În țările nordice, Midsummer, solstițiul de vară, este sărbătorit în aer liber, în natură. În unele locuri, se fac focuri de tabără și lumea dansează în jurul acestora. 

În Suedia, cea mai lungă zi din an e celebrată cu o porție de căpșuni. Tot ei decorează un stâlp cu ramuri verzi și flori, iar tinerele își fac și poartă coronițe din flori. Tradiția spune că femeia necăsătorită care vrea să „vadă” chipul viitorului soț trebuie doar să culeagă șapte flori din diferite specii, să le pună, seara, înainte de culcare, sub pernă și, în vis, îi va apărea ursitul. 

Iunie este și luna cireșelor | Credit foto: Mira Kaliani

Puterea soarelui. «Copiii soarelui».

Asociat atât principiului masculin, cât și celui feminin, „cultul astrului zilei, considerat izvor al vieții și al morții, este personajul principal al miturilor solare”, scria Ivan Evseev în Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Aproape în toate culturile lumii s-au creat mituri solare.

Etnologul Ivan Evseev explica: 

„Puterea soarelui este asociată regalității, așa cum se întâmplă în religia și mentalitatea socială a Egiptului antic (dominat de cultul zeului-soare Ra/Re și de reprezentantul lui pământesc – faraonul) sau la poporul Inca din America precolumbiană (incașii se considerau «copiii soarelui»). Soarele este sursă și, concomitent, întruchipare a luminii diurne, cu toate valențele ei spirituale și psihologice. El este și focul uranian, dătător de viață, purificator, dar și ucigător prin arșița și seceta pe care le provoacă. Soarele e nemuritor, dar el învie în fiecare dimineață și moare la asfințit, de aceea, este simbol al centrului. 

[…]

Solstițiile și echinocțiile sunt puse ca puncte de reper în organizarea vieții comunitare, a desfășurării riturilor agrare, a fixării sărbătorilor păgâne și a celor creștine”.

În cultura tradițională românească, menționa Ivan Evseev, „divinizarea «Sfântului-Soare» are rădăcini adânci în preistoria daco română, știută fiind larga răspândire pe teritoriul Daciei romane a religiei mitraice și a cultului Sol Invictus”.

Făgăduințe de iunie. 

Luna a patru din an, după calendarul roman, și a șasea, după calendarele iulian şi gregorian, era dedicată zeiţei Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate. 

E numită, local, Cireșar, deoarece în iunie se coc cireşele. 

„Acum, în perioada solstiţiului de vară, când ziua devine cea mai lungă şi insolaţia cea mai puternică din întreg anul, timpul calendaristic şi vegetaţia ajung la maturitate. Totuşi, recoltele, oricât de promiţătoare ar părea în luna iunie, sunt numai o făgăduinţă, nu o certitudine; orice furtună, vijelie, ploaie torenţială însoţită de grindină poate devasta lanurile de grâu, rodul livezilor şi viţei de vie”, nota Ion Ghinoiu în Calendarul țăranului român. Zile și mituri.

În acest război al forțelor, „benefice și malefice, omul, neştiind de partea cui va fi în final victoria, a preamărit, dedicându-le sărbători şi obiceiuri, atât sfinţilor creştini îmbrăcaţi în haine păgâne (Timoftei, Vartolomeu, Onofrei, Elisei, Sânpetru), cât şi divinităţilor păgâne îmbrăcate în haine creştine (Drăgaica, Sânzienele)”.

Roata de foc | Sursa foto: Mythology Matters

Când cucul amuțește. Tradiția populară românească.

În vechiul calendar agrar, erau două sezoane: vară și iarnă. Vara începea la echinocțiul de primăvară, avea miezul la solstițiul de vară și se încheia la echinocțiul de toamnă.

Cucul, pasărea ce se reîntoarce în martie, în preajma echinocțiului de primăvară, ocupă, scria Ion Ghinoiu, „un loc privilegiat” în tradiția populară românească:

„Această pasăre ar fi puţin cunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, nu ar marca succesiunea a două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: «Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta, şi cântă necontenit de la Bunavestire (25 martie, sărbătoare aflată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară) până la Sânziene sau până la Sânpetru (sărbători în preajma solstiţiului de vară)». Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi, nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare”.

Când cucul încetează a cânta, în ziua solstițiului de vară, se numește, în calendarul popular, Amuțitul cucului.

Roata de foc.

O practică magică, în preajma solstițiului de vară, „menită să ajute Soarele în momentul în care începea declinul său anual”, era rostogolirea de pe deal a unei roți aprinse, în cadrul sărbătorilor focului, menționa Ivan Evseev.

Potrivit tradiției, plantele de leac se culeg în dimineața zilei de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui | Credit foto: Mira Kaliani

Plantele de leac.

Spre deosebire de alte plante, cele de leac, scria etnologul Ion Ghinoiu, „se culegeau după un calendar exact, cu zile şi momente ale zilei şi nopţii riguros fixate de tradiţie”.

„Zilele în care plantele de leac aveau calităţi tămăduitoare erau sărbătorile din preajma echinocţiilor de primăvară şi de toamnă şi, mai ales, sărbătoarea ce marca solstiţiul de vară, Sânzienele. Dar, tradiţia preciza nu numai zilele, ci şi momentele diurne sau nocturne cele mai favorabile (noaptea, dimineaţa în zori, la răsăritul Soarelui) aveau tâlcul lor. Se considerau neeficiente plantele culese la Rusalii sau în preajma Rusaliilor, întrucât acestea ar fi «pişcate de Iele»”, scria etnologul Ion Ghinoiu.

Plantele culese la Sânziene, sărbătoare aflată la mijlocul verii, erau cele folosite în mod special de medicină populară, pentru că, în natură, în mediul vegetal, au loc „fenomene biologice spectaculoase: înfloresc, se pârguiesc şi se coc recoltele şi plantele. Culegerea plantelor de leac în noaptea de Sânziene, oricum înainte de răsăritul Soarelui, este o operaţiune incomodă, care nu ar fi fost efectuată de nici un iniţiat în medicina populară dacă nu ar fi aşteptat de la această acţiune anumite avantaje, reale sau imaginare.”

Sărbătoarea grâului | Credit foto: Mira Kaliani

Vartolomeul grâului.

În calendarul iulian, sărbătoarea grâului era în ziua solstițiului de vară, „când se spunea că începe să se usuce rădăcina grâului şi să se coacă grâul în spic”, nota Ion Ghinoiu. Sărbătoarea a preluat numele sfântului apostol Vartolomeu și ziua când se celebrează, în calendarul ortodox, este 11 iunie. 

„Când corespundea ca dată calendaristică cu solstiţiul de vară, se credea că de la acest hotar astronomic vara se întoarce cu faţa la iarnă. […] Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vartolomeul Grâului avea trăsăturile unui aprig zeu care îi pedepsea pe cei care îi nesocoteau ziua: bătea piatră, stârnea furtunile şi vijeliile”.

Era încă o zi pe care țăranii o petreceau nefăcând nimic, de frică să nu fie pedepsiți de Vartolomeul Grâului și să le strice recoltele. Nici femeile nu puneau mâna pe fus de teama furtunilor ce ar putea fi stârnite. 

Cântând și dansând, cu Drăgaica.

Zeiţa agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, Drăgaica este, în Muntenia, sudul Moldovei și Dobrogea, o sărbătoare populară ce are loc în ziua de 24 iunie și este închinată coacerii grâului. În Transilvania, este sărbătoarea Sânzienelor, ziua când soarele dansează pe cer.

Potrivit tradiției, Drăgaica se naște în 9 martie, echinocțiul de primăvară în calendarul iulian, „creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în calendarul gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, sânziana sau drăgaica, şi este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului nupţial, Jocul Drăgaicei”, prezintă acest obicei etnologul Ion Ghinoiu.

În credințele românilor, Drăgaica sau Sânziana „ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri.”

În sudul Munteniei, fata care îndeplinea rolul zeiței în ceata de Drăgaică era îmbrăcată ca o mireasă, „cu rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei”. 

Drăgaica pune bobul spicului de grâu și dă miros plantelor de leac, vindecă boli, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie și este ursitoare pentru fetele de măritat. 

Dacă oamenii îi nesocotesc ziua, se răzbună și „stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros”.

Dansul Drăgaicei,din ziua când şi Soarele joacă pe cer la amiază”, vestește primele semne că „vara se întoarce spre iarnă”:

„… începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelaţia Găinuşei (Cloşca cu Pui), florile îşi pierd din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, apar licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop şi tei.”

Ritualurile vechi în cinstea zeiței erau pentru cei tineri ocazii de a se întâlni și cunoaște, în vederea căsătoriei. Tot în acest timp al anului aveau loc iarmaroace de Drăgaica și Sânziene și vestitele târguri de fete.

Un răsărit de soare la Stonehenge | Credit foto: Sally Wilson/Pixabay

Stonehenge 2020. 

„De la posturile lor, pe colinele ce înconjoară megaliţii, Observatorii privesc cum oamenii se adună ca furnicile în jurul imenselor menhire. Pelerinii se prind de mâini, formând un cerc uman ce înconjoară peisajul megalitic.

[…]

Mii de străini. Oameni de diferite naţionalităţi, vârste şi credinţe. Păgâni, druizi, adepţi ai cultului Wicca, creştini, catolici şi evrei. Unii pentru închinare. Alţii doar ca să ia parte la spectacol. Au venit, aşa cum fac mereu.

[…]

Au străbătut toată lumea pentru această zi… Strigăte de entuziasm, bătăi din palme şi incantaţii plutesc ca valurile peste marea de oameni.

[…]

Soarele răsare şi străpunge cercul. Din piepturile tuturor ţâşneşte un singur strigăt de bucurie.” Sam Christer, Moștenirea Stonehenge

 

An de an, în ziua solstițiului de vară, zeci de mii de oameni sunt la Wiltshire, Anglia, la misteriosul monument Stonehenge. Petrec noaptea sub cerul liber, pentru a fi acolo, așteptând momentul în care soarele își face apariția. 

În iunie 2020, turiștii nu au acces la Stonehenge pentru a trăi pe viu momentul solstițiului de vară. 

Totuși, evenimentul va putea fi privit, virtual, de oricine. Pentru prima dată, acesta va fi transmis live, cu acces liber, de organizația English Heritage, cea care administrează Stonehenge, și oricine îl va putea urmări în direct pe conturile de social media ale organizației.

 

Foto Cover: Dansând cu soarele / Credit foto: Алина Осипова/Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.