16 octombrie 2021, 12:08

Dascălul Creangă: „Pentru el școala este o petrecere, o rememorare a copilăriei”

„La 15 septembrie, intra în clasă zâmbitor, când era în toane bune, și cu gust de vorbă zicea «bună ziua». Copiii lui fiind de clasa întâi, intrați abia acum în școală și plini de frica necunoscutului, el lua fața potrivită, care face mai puțin înfricoșător un popă. Îi îmbrățișa într-o privire totală, ca să le cunoască «fierul»…”

Fost sufleur, fost funcționar, fost director al Teatrului Național, fost agent de asigurare al societății «Naționala», fost berar din Piața Teatrului în București, fost președinte de onoare al chelnerilor, între nenumăratele lui profesiuni, Caragiale a prestat-o și pe cea de profesor de istorie la un liceu din București.

În volumul Caragiale în anecdote, publicat după 25 de ani de ani de la moartea dramaturgului, se găsește o istorioară despre profesorul Caragiale. Se povestește că, într-o zi, în timp ce le vorbea elevilor despre Mihai Viteazul, a observat că unul dintre elevi se uita pierdut pe fereastră, „cu gândul aiurea”.

Diaconul Creangă

„Ascultam mierloiul din pom!”

Când l-a văzut, Caragiale i-a zis: „Păi bine, măi băiete, eu vorbesc de aproape un ceas și ție nici nu-ți pasă! Spune, încotro te uiți și la ce te gândești?”

Tânărul i-a răspuns sincer și cu emoție: „Ascultam mierloiul din pom!”. Istorioara continua:

Caragiale tăcu o clipă, fixă pe băiet și își continuă apoi cursul de istorie. Elevul însă nu-și luă ochii de la fereastră. Explicând mereu și observând că elevul continuă a privi pe fereastră cu încordată atențiune, Caragiale își întrerupe explicația și apropiindu-se de elev îi zise:

– Măi băiete, știi una: haidem în grădină cu toții să ascultăm mierloiul din pom, ș’om vorbi despre Mihai Viteazul lecția următoare.

Ceea ce și făcu cu întreaga clasă – și ceea ce amintește minunata pedogogie a lui Ion Creangă.

Clădirea unei școli vechi, fotografie făcută la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, Hunedoara | Credit foto: Mira Kaliani

„În prima zi de școală, intra în clasă cu zâmbetul pe buze”

În 1868, Ion Creangă și alți cinci institutori au publicat Metodă nouă de scriere și cetire, un manual pentru școlari, făcut după principiul lui Creangă în ceea ce privește „arta pedagogică”: să-l poată pricepe oricine și să nu sucească mintea copiilor.

Deși Creangă nu credea în pedagogie, după cum menționa G. Călinescu, s-a bazat pe ceea ce credea el că e mai important și că el posedă din plin, și anume „bun-simț, o minte dreaptă și o bună stăpânirii a limbii naționale”.

Dar Creangă a fost și dascăl și despre cum era ca învățător au rămas însemnări presărate în amintirile unor foști elevi.

În prima zi de școală, la 15 septembrie, Creangă intra în clasă cu zâmbetul pe buze, „când era în toane bune”, și cu poftă de vorbă zicea tare „bună ziua”, scria un fost elev, amintiri adunate de G. Călinescu în volumul despre viața și opera povestitorului.

Mai departe, Creangă știa „să-și ia fața potrivită, care face mai puțin înfricoșător un popă” în fața unor copii abia intrați în școală și „plini de frica necunoscutului”. Istoricul literar povestea:

Îi îmbrățișa într-o privire totală, ca să le cunoască «fierul», adică fizionomia, îi întreba probabil de nume, și când copilul îi zicea «părinte», ca să le arate cum că e om ca toți oamenii, îi invita să-i spună «domnule».

„…îi întreba deodată mângâindu-i cu «măi țâcă», ce jocuri știau să joace, dacă se jucau de-a baba-oarbă, mijoarca, paiul….” (G. Călinescu) | Aurel Breilean, De-a baba oarba, 1956

Îi mângâia cu un „măi țâcă”

Apoi dascălul Creangă „își rânduia” școlarii, așezându-i în bănci după înălțime. După ce îi potrivea pe toți, se ducea la catedră, „care era numai o masă”, își lua scaunul, îl așeza lângă bănci și se așeza și el.

Mișcarea aceasta, au scris mai târziu unii dintre foștii lui elevi, „trezea curiozitate și temere” și în tăcerea ce se lăsa un moment, fiecare „micuță inimă bătea mai-mai să sară din piept”.

Dascălul știa, când dorea, să-și facă vorba blândă și să-i câștige de partea lui pe cei mici:

…îi întreba deodată mângâindu-i cu «măi țâcă», ce jocuri știau să joace, dacă se jucau de-a baba-oarbă, mijoarca, paiul, ulcicuța, «puia-gaea», «ineluș-învârtecuș», cum le jucau, cine era mai tare la unul și la altul și alte de acestea.

O ușurare mare se producea în sufletele copiilor, urmată de veselie. Copiii, prinzând inimă, intrau firește în vorbă, și diaconul le făgăduia – nici mai mult nici mai puțin – să-i pună să se joace jocurile ce ziceau că le știu. Cu astfel de vorbe trecea un ceas, și clopoțelul suna, scutura poate la «școliță» chiar de Creangă, care era acolo unicul și de toate.

„Copiii erau nu se poate mai bucuroși”

Un ceas elevii erau în recreație. După acel ceas, se povestea, dacă vremea era bună, dascălul apărea în curtea «școliței», în mijlocul copiilor, gata să-și țină făgăduiala și să se joace cu ei toate jocurile pomenite, la care „Creangă, redevenit copil în Humulești, lua parte serios”.

După un ceas de joacă, „își vâra copiii în clasă, îi punea să spună rugăciunea, împreună cu el, desigur, și apoi le da drumul militărește, în șiruri de câte doi”.

Cu un astfel de început vesel, jucăuș și promițător, „copiii erau nu se poate mai bucuroși” să se reîntoarcă la clasă.

Ora de gimnastică a lui Creangă

Creangă se așeza din nou la vorbă cu ei, „întrebându-i amănunțit, cu «măi țâcă» în sus, «măi țâcă» în joc, cum îi cheamă: Care le e numele de botez? Dar cel după tată, ori după mamă? Cum se numește târgul? Pe cine au vecini?”:

Astfel de întrebări ușoare liniștea pe toată lumea asupra firii școlii și dădea oricui sentimentul că știe ceva.

Urma un alt ceas de recreație, când, afară, Creangă făcea cu copiii „puțină gimnastică”, o noutate în acea vreme, pe care dascălul a aflat-o de la cineva și era tare mândru de exercițiile pe care le făcea cu elevii lui.

El îi învăța pe copii „să se gândească bine întâi și apoi să vorbească”. (G. Călinescu) | Foto via Pixabay

Literele dascălului Creangă: crăcănatu, ghebosu, covrigu

După o asemenea primă zi, elevii așteptau cu nerăbdare a doua zi de școală. Atunci, dascălul „intra în miezul lucrurilor”. Nu se folosea de cărți, numai de vorbe pentru a le îndrepta „atenția copiilor spre ființe și lucruri, făcându-i să le observe bine și să le deosebească”. Urmând „duhul Povățuitorului” săi, Creangă punea întrebări „hazlii, chiar năstrușnice”, ca să ajungă „pe cale socratică la definirea noțiunilor”.

Când venea chestia scrierii și citirii, care se învățau împreună, Creangă punea pe copii să-și linieze plăcile cu un cui, liniind și el tabela clasei. Le arăta cum să țină în mână condeiul și-i învăța să facă tot felul de semne, linii orizontale, verticale, piezișe, încovoiate.

[…]

Ca să facă semnele mai simpatice copiilor și ora mai hazoasă, Creangă botezase fiecare literă cu o poreclă, încât copilului de la tablă îi zicea așa:

«– Măi țâcă, ian fă la tablă pe crăcănatu (M); ian fă pe bârd(âh)ănosu (B); pe ghebosu (G); pe covrigu (O)!»

El îi învăța pe copii „să se gândească bine întâi și apoi să vorbească”.

„Iar cu povești… trece timpul”

Interesul copiilor era ținut treaz cu povești. Copiii strigau într-un glas „O poveste, dom’ Creangă”, iar el le zicea „Iar cu povești… trece timpul…”.

„Mai mult decât pedagogie, este aici plăcere de a spune și o nevinovată deșertăciune”, scria G. Călinescu și nota:

Mai toate poveștile tipărite, Creangă le-a citit copiilor în clasă. Simțea nevoia unui public, și desigur că-și zicea că nimeni mai mult decât un copil nu e în stare de a-și da seama de valoarea unui basm. Copiii îi ghiciseră slăbiciunea și, ca să scape de lecție, îi dădeau ghes să le povestească, ceea ce Creangă făcea după ce gusta din plin voluptatea de a se lăsa rugat.

[…]

Pentru el școala este o petrecere, un loc de dezlănțuire a limbuției lui grase, o rememorare a copilăriei lui din Humulești, care este partea cea mai bogată a vieții sale, peste care, fire simplă, nu poate trece. În clasă e dascăl și în același timp – școlar.

Ion Creangă, portret în ulei realizat de V. Mușnețeanu, 1889 | Sursa: Muzeul Literaturii Române Iași

„Pedagogia nu-i pentru toți ticăloșii și răii”

În ce privește partea „educativă”, Creangă avea și aici „socotelile lui”, nu neapărat potrivite cu „pedagogia oficială”:

El era un om cu toane, voios, vorbăreț câteodată, chiar cu o anume aprindere euforică, iar altă dată posac, mânios, în stare de violențe nebune.

Când e în toane bune, Creangă e milos; iar când e mulțumit de școlarii lui, uită de orice și devine sentimental, „îi sărută pe obraz și le dă mici daruri, acadele, nucă de cocos, ouă roșii”.

La supărare, școlarii lui primesc pedepse de tot felul: „falanga grecească, Sfântul Nicolae, sunt puși în genunchi pe grăunțe sau să facă cruci și mătănii”.

La mânie, „le pușcă o sfântă de bătaie” de-i îngrozește pe toți.

Dojenit de unii care mai asistau la orele lui, recunoaștea smerit că „așa e el, la mânie, are o natură ticăloasă”, deși, „în fundul sufletului, crede că bătaia e sănătoasă”. El le zicea: „Voi socotiți că lumea-i toată după un calup. […] Pedagogia nu-i pentru toți ticăloșii și răii, ci pentru firile blânde”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.