CITIRE

De când lumea și puterea. Ce impozite se plăteau î...

De când lumea și puterea. Ce impozite se plăteau în vechime și cum se foloseau veniturile obținute

„… dar în această lume nimic nu e sigur, în afară de moarte și impozite.” – Benjamin Franklin, Din Corespondența personală a lui Benjamin Franklin

Impozitele au existat, în mare parte, de la începutul civilizației și au fost de atunci, cum explica simplu istoricul Karen Carr, principala modalitate prin care cei la putere îi obligau pe ceilalți să le dea bani și/sau bunuri.

În timpurile când oamenii nu puteau să fie ușor identificați, era destul de dificil să se urmărească cine nu plătea și ce proprietăți deținea fiecare. Mai mult, dacă unui nobil nu-i plăcea de tine, putea oricând să le spună autorităților că deții mai multe proprietați decât ai în realitate și erai obligat să plătești pentru ceea ce de fapt nu aveai.

De când lumea și pământul, oamenii de peste tot au încercat să-și ascundă bunurile pentru a nu fi nevoiți să plătească taxe pentru ele. Un soldat și istoric roman, Ammianus Marcellinus, scria prin anul 300 A.D. cum „soldații romani îi biciuiau pe fermierii egipteni ca să le spună unde își ascundeau bunurile”.

Cel mai vechi impozit de care se știe până acum a fost aplicat în Mesopotamia, în urmă cu peste patru milenii și jumătate. Se plătea pe tot parcursul anului, însă nu se dădeau bani, ci animale. Cu trecerea timpului, omenirea a evoluat, alături de ea multe s-au schimbat și inventat, inclusiv tot felul de taxe și impozite.

Sursa foto: Ancient pages

Sursa foto: Ancient pages

La începuturi, impozitele se plăteau fie în bani, fie în mărfuri, în funcție de ceea ce producea fiecare la fermă.

Ca să-i controleze mai ușor pe oameni, multe așezări aveau de jur împrejuri ziduri – în acest mod, se putea verifica cine intră, cine iese și se puteau aduna și taxe. Tot istoricul Karen Carr precizează: „Zidurile nu erau construite întotdeauna pentru apărare împotriva atacatorilor”.

De-a lungul secolelor, când a fost vorba de a aduna bani de la oameni, conducătorii, indiferent unde ar fi și cum ar fi numiți, au găsit suficiente motive de a obține ceea ce voiau de la popor. Așa a fost dintotdeauna și în acest mod au apărut și o serie de impozite. Unele au rămas în memoria vremurilor ca taxe bizare și amuzante, altele au provocat critici și revolte la vremea lor, iar în zilele noastre multe dintre acestea ar fi văzute ca discriminatorii.

De la impozitul plătit pentru uleiul de gătit la cel pe barbă al lui Petru I, oamenii au fost taxați mereu, aproape pentru orice. Să călătorim prin epoci, în diferite locuri și civilizații, și să descoperim câte ceva despre impozitele de altădată. Pentru ce erau impozitați oamenii și cum se foloseau veniturile adunate.

Plata impozitului în Egiptul antic | Sursa foto: Mirror service

Plata impozitului în Egiptul antic | Sursa foto: Mirror service

În vremea faraonilor. Berea și uleiul de gătit

În Egiptul antic, ministrul șef avea sarcini precise trasate de faraon, autoritatea supremă, văzut ca un zeu, ca scribii să colecționeze impozitele de la toți cetățenii, indiferent de clasa socială. Fiecare cetățean avea datoria să-și declare toate mijloacele de trai. Cine nu făcea asta sau dădea declarație eronată și ar fi fost prins, urma să fie flagelat sau condamnat la moarte. În Egiptul antic nu era de glumit cu impozitele.

Se impozitau cerealele, uleiul de gătit, vitele, berea, tot ce producea o fermă, mijloacele personale de trai ale fiecărui egiptean, folosirea Nilului pentru transportul mărfurilor și comerțul cu alte popoare, scria Samuel Blankson în lucrarea O scurtă istorie a impozitului.

Cât despre uleiul de gătit, vechii egipteni nu aveau voie să-l refolosească. Nu pentru că faraonul avea grijă de sănătatea supușilor săi, ci mai degrabă de propriul lui buzunar. Scribii aveau obligația să umble din casă în casă, să caute, la propriu, uleiul folosit, să-l ia și să-i oblige pe oameni să cumpere alt ulei numai de la comercianții agreați de faraon. Pe lângă prețul uleiului achiziționat, se plătea de fiecare dată o taxă. Chiar și ofițerii locali și scribii puteau să fie condamnați la moarte dacă încercau să-i mai ajute pe oameni și să nu le ia taxe pentru uleiul refolosit.

Marele Zid Chinezesc | Sursa foto: Pixabay

Marele Zid Chinezesc | Sursa foto: Pixabay

Împărații Chinei. Sarea cea prețioasă

În societatea și cultura Chinei, sarea a avut un rol primordial. Pentru chinezi, sarea este una dintre „cele șapte nevoi esențiale ale omului” și una dintre cele „cinci arome”. Într-o lucrare chinezească din secolul al XVII-lea, Tratat asupra lucrărilor naturii, autorul a explicat rolul esențial al sării: „Așa cum există cinci fenomene în natură, tot așa există în lume cinci gusturi. Omul nu se va îmbolnăvi dacă se abține un an întreg fie de la dulce, acru, amar sau picant. Dar lasă-l pentru două săptămâni să nu consume sare și va ajunge atât de slăbit că nu va fi în stare nici să lege un pui.”

Cu o economie bazată în special pe agricultură, împărații Chinei, de la prima dinastie, Qin, au perceput impozite – la început taxele erau luate în natură, în funcție de ce producea fiecare; de la jumătatea domniei dinastiei Tang (aceasta a fost din anul 618 până în 907), plata pentru impozite se făcea în argint sau chiar în hârtie. Sume importante erau adunate din impozitul pe sare. Se taxau de asemenea producția de aur, argint, cositor, plumb, cupru, dar și ceai, lichior (vin de orez), tabac. Impozitul pe tabac a fost introdus în 1853, în timpul dinastiei Ming.

Pentru colectarea impozitelor erau angajați de curtea imperială funcționari publici. Veniturile obținute din impozite se foloseau pentru cheltuieli diferite, cum a fost construirea Marelui Zid Chinezesc, dar și pentru armată, întreținerea palatelor imperiale și a curții, ceremonii religioase, siguranță publică.

 

Taxe în Grecia antică | Sursa foto: Wikipedia, domeniu public

Taxe în Grecia antică | Sursa foto: Wikipedia, domeniu public

Grecia antică. În timpul războaielor, impozitele nu se mai încasau

În Grecia antică se impozitau anumite produse; unul dintre acestea era uleiul de măsline. Erau impozitați și proprietarii care închiriau pământ și mine, comercianții care făceau import-export, cei care foloseau porturile, dar și rezidenții străini.

Din încasări, se finanțau instituțiile ce administrau cetatea, festivalurile publice, susținerea femeilor căsătorite cu soldați și rămase văduve, construirea de nave, ridicarea de ziduri în jurul cetăților (orașelor), întreținerea orașelor, nota Samuel Blankson în studiul său dedicat istoriei impozitării.

Administrația nu doar colecta impozitele pentru anumite bunuri, instituțiile de stat erau implicate în producția și vânzarea mărfurilor, cum a fost în cazul uleiului de măsline. Prețul uleiului de măsline era controlat de stat.

Spre deosebire de alte civilizații vechi, grecii anulau taxele în situații de urgență, cum erau războaiele.

Forul roman | Sursa foto: Ipa

Forul roman | Sursa foto: Ipa

Imperiul Roman. În timpul războaielor, impozitele creșteau

Se spune că impozitele au fost, în esență, cele care au făcut și apoi au distrus Imperiul Roman, scria Samuel Blankson. Primul impozit roman se numea portoria, o taxă vamală în Imperiu Roman percepută pentru importuri și exporturi.

Romanii aveau impozite directe și indirecte.  Cele directe erau calculate în funcție de evaluarea bunului respectiv; în general, se lua un procent din averea și proprietățile cetățenilor, adică din pământuri, bunuri imobile, animale. După cucerirea a numeroase provincii, această taxă nu mai era luată de la cetățenii de pe teritoriul Italiei, numai cei din provincii erau obligați să o achite. De strângerea impozitelor în provinciile romane erau responsabili funcționari și magistrați locali care răspundeau în fața reprezentantului împăratului.

Pe lângă acest impozit, era o taxă pe cap de locuitor, suportată de cei care nu intrau în prima categorie. Pe lângă dările obligatorii, cetățenii de pe teritoriul Imperiului Roman trebuiau să presteze diferite munci și servicii în folosul comunității.

Impozitul indirect se lua din moștenire și sclavi. Tot aici intra și taxa vamală.

În vreme de războaie, taxa creștea și, de la un procent, putea ajunge la trei procente.

Sursa foto: Pinterest

Sursa foto: Pinterest

Englezii și impozitul pe venit

Din secolul al XIV-lea, în Insulele Britanice impozitarea a început să se facă diferențiat. Astfel, cei săraci plăteau un impozit minim sau deloc, în timp ce bogații erau impozitați cel mai mult.  Tot englezii au introdus și un fel de impozit pe venit, dar erau afectați numai cei cu stare materială, categorie în care intrau cei care aveau funcții publice, preoții, militarii.

De la romani la Cuza

Romanii au introdus impozitul peste tot unde au ajuns. Provincia Dacia era administrată de un funcționar, reprezentant al împăratului Romei, alături de trei procuratores care erau responsabili de strângerea dărilor. Funcționarii fiscali mergeau și le adunau. Impozitele din Dacia erau la fel ca toate taxele adunate din provinciile romane.

După plecarea romanilor, o lungă perioadă de timp, nu a mai existat o formă de organizare statală, prin urmare nu au fost nici impozite, doar munci prestate de sclavi.

Din secolul al XIII-lea, domnitorii au stabilit dările. Era un întreg aparat ce se ocupa de colectarea acestora. Domnitorul, cel care deținea toată puterea, anula sau mărea dările, după cum dorea, iar Marele Vistiernic (un ministru de finanțe din acele vremuri) și funcționarii erau responsabili de strângerea acestora.

Țărani din Valahia distilează țuică din prune | Sursa: Wikimedia, domeniu public

Țărani din Valahia distilează țuică din prune | Sursa: Wikimedia, domeniu public

Într-o prezentare făcută de Ministerul Finanțelor despre istoricul finanțele de pe teritoriul României, se notează că primele dări din Principate au fost în natură, prin urmare funcționarii erau numiți și clasificați în funcție de produsele colectate. Astfel, existau nu mai puțin de 13 tipuri de funcționari. Galetarii strângeau produsele agricole; fânarii se ocupau de strângerea fânului, oiarii luau vama pe oi; mierarii luau dijme pe miere și ceară de albine; stolniceii se ocupau de dijma pe pește; vameșii pe fructe mergeau la cei care aveau livezi și luau dijma pe fructe; caminarii îi taxau pe cei care produceau și vindeau băuturi spirtoase.

Dările se luau și în bani – birar (încasator de biruri) se numea funcționarul care se ocupa de strângerea acestor dări.

După epoca domniilor românești și apoi fanariote, din 1829, cu administrație rusească, a fost introdus Regulamentul organic. Prin Regulament, s-a proclamat eliminarea iobăgiei, însă, cum boierii din Principate s-au opus și nu le-au acordat țăranilor drepturile ce li se cuveneau, în cele din urmă Regulamentul a fost „un eșec total”.

În epoca domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme administrative și fiscale. Tot atunci, a intrat în vigoare o lege prin care, pentru prima dată, cei nemulțumiți de modul în care le-a fost calculat impozitul puteau să se adreseze statului printr-o declarație proprie.

Foto cover sursa: Magnolia Box


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.