CITIRE

De ce nu s-au putut opri? Bizara epidemie ce a lov...

De ce nu s-au putut opri? Bizara epidemie ce a lovit Europa medievală

„În 1518 AD, a apărut o neobișnuită și teribilă boală numită „Dansul sfântului Vitus”, când oamenii în nebunia lor au început să danseze zi și noapte până când, într-un final, au căzut înconștienți și au murit.” – din cronica astrologică pentru Strasbourg publicată în 1636 de astrologul Andreas Goldmeyer

Vremea Sfântului Imperiu Roman, anul 1518. Strasbourg, Alsacia, un oraș liber imperial, liniștit și așezat, cu oameni care își vedeau de treaba lor. Până într-o zi când rosturile citadelei au fost date peste cap.

Într-o dimineață de vară, în ziua de 14 iulie, o femeie oarecare numită Frau (Doamna) Troffea (sau Trauffea) a ieșit pe străzile din Strasbourg, Alsacia. La un moment dat, s-a oprit în mijlocul unei stradele și, aparent fără motiv, s-a apucat să danseze ziua în amiaza mare, în plină stradă.

A continuat să danseze ore și zile în șir, în timp ce soțul ei o ruga insistent să se oprească. Dansul ei de neînțeles a ținut până când „cerul s-a întunecat și ea a căzut la pământ epuizată”. A doua zi dimineața s-a ridicat din nou și, cu picioarele umflate, a continuat să danseze.

În afară de soțul ei, nimeni nu i-a dat la început prea multă atenție. Cam din a treia zi, oameni de toate categoriile sociale – negustori, hamali, cerșetori, pelerini, preoți, călugărițe – se opreau din drumul lor și priveau curioși și amuzați „nelegiuitul spectacol”. Din când în când, câte un murmur se mai auzea: „săraca, și-a pierdut mințile” ori „biata de ea, o fi intrat diavolul în sufletul ei”.

Femeia nu se sinchisea de nimeni și de nimic. Pur și simplu își vedea de dansul ei în stradă. Dansa cu patimă, cu foc, de parcă asta a fost tot ce i-a mai rămas de făcut. Frau Troffea a dansat „între patru și șase zile”. Speriate, autoritățile au luat-o, au pus-o într-o căruță și au trimis-o la Saverne, așezare la vreo 40 de kilometri de Strasbourg. Sperau că acolo, la altarul sfântului Vitus, sfântul despre care lumea credea atunci că poate da boala dansului, se va face bine. Se spune că a fost vindecată, însă această variantă se pare că se găsește numai în însemnările clericilor.

Altă versiune relatează cum, sub privirile curioase, nedumerite, înspăimântate ale trecătorilor, Frau  Troffea s-a prăbușit la un moment dat la pământ. Efortul la care și-a supus organismul a dus la deshidratare, epuizare și, în cele din urmă, la moarte.

Epidemia de dans Strasbourg 1518Strasbourg, ilustrație, Cronica de la Nürnberg

Epidemia de dans Strasbourg 1518. Strasbourg, ilustrație, Cronica de la Nürnberg

 

 

 

În timp ce unii o priveau, alții s-au simțit atrași de dansul ei și i s-au alăturat. Soarele arzător de vară nu i-a speriat, nici alungat, nici nu i-a oprit. Ei erau cu dansul lor, țopăiau, săreau, se învârteau în cercuri, chiuiau, dar nu a bucurie, mai degrabă a durere.

Însemnările spun că brațele lor se unduiau, iar trupurile păreau cuprinse de convulsii. Hainele lor erau tot mai zdrențuite, iar pe fețele livide curgea sudoarea. Ochii lor păreau înghețați, pierduți. Picioarele lor au început să sângereze. Și totuși, se părea că dansul era tot ce le-a mai rămas, era salvarea lor. Nu erau petrecăreți, nici băuți – mai degrabă oameni cuprinși de coromanie (khoros, „cor, muzică de dans”, ceea ce înseamnă un  impuls patologic pentru dans sau mișcări ritmice).

Nimeni nu a putut ghici unde va duce acel dans, însă totul s-a lămurit în câteva zile când întreaga citadelă părea cuprinsă de frenezia dansului. Într-o lună, numărul dansatorilor a ajuns la sute – sursele vorbesc de aproximativ 400 –, mai ales femei. Străzile din Strasbourg erau în stăpânirea a sute de oameni dezlănțuiți care dansau liberi, fără ca nimeni să-i oprească sau să poată să-i domolească.

Preoții s-au apucat să țină slujbe de „dezlegare a celor posedați de duhuri rele” și chemau cerul în ajutor pentru vindecarea grabnică a dansatorilor. Nu au avut efectul dorit.

Când fenomenul bizarului dans a început să ia amploare și tot mai mulți au căzut în patima dansului,  nobilimea, din ce în ce mai îngrijorată, a cerut sfatul doctorilor.

Aceștia au privit mirați, s-au consultat și au ajuns la concluzia că acei oameni care dansau nebunește, fără să se mai poate opri, nu mai arată ca oamenii în toată firea și, cel mai bun lucru, este să fie lăsați să danseze: cu cât mai mult dans, cu atât mai bine. Fie vor muri, fie se vor sătura de dans și atunci se vor opri.

Pentru a urma recomandarea medicilor, autoritățile au început să construiască o scenă – să le ofere condiții mai bune unde să-și desfășoare dansul. Mai mult, au angajat și muzicieni care să cânte pentru dansatori, chiar și dansatori profesioniști care să-i ajute să danseze până când se vor plictisi și se vor reîntoarce la viața lor de dinainte.

Le-a scăpat însă ceva: numărul celor „loviți” de boala dansului creștea continuu, lucru ce i-a înspăimântat pe toți, de la oameni simpli la autorități. Iar în momentul în care dansatori dezlănțuiți și de nestăvilit au început să se prăbușească, în toiul dansului, morți de epuizare, în urma unor atacuri de inimă sau accidente cerebrale vasculare, s-a luat decizia de a-i transporta în unități unde puteau fi îngrijiți de doctori. Mai mult, consiliul a interzis până în septembrie orice muzică și dans în oraș. Singura excepție era la nunți, unde puteau fi folosite numai instrumente cu coarde.

Mania dansului, gravură de Hendrik Hondius ce arată trei femei afectate. Lucrare realizată după un desen de Pieter Brueghel, care se presupune că a fost martorul unui alt focar izbucnit în 1564, în Molenbeek | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Mania dansului, gravură de Hendrik Hondius ce arată trei femei afectate. Lucrare realizată după un desen de Pieter Brueghel, care se presupune că a fost martorul unui alt focar izbucnit în 1564, în Molenbeek | Sursa: Wikipedia, domeniu public

După câteva săptămâni de la izbucnirea „epidemiei”, mulți dintre cei loviți de isteria dansului au murit. În momentul de vârf, scrierile arată că peste 50 de oameni mureau zilnic. Numărul total al celor decedați nu e cunoscut – însă ar putea să fie de ordinul sutelor.

Molima dansului a durat mai bine de o lună, de la jumătatea lunii iulie până la sfârșitul lui august sau începutul lunii septembrie.

Nu există – sau nu s-au făcut niciodată publice – documente oficiale ale administrației orașului unde să fie menționat cu exactitate numărul morților. Despre această bizară epidemie cele mai multe însemnări rămase sunt  „observațiile unor doctori, predicile ținute în biserici, note ale consiliului de administrație din Strasbourg”. În următoarele decade și secole, numeroase însemnări istorice și cronici au pomenit straniul eveniment.

Potrivit Britannica, evenimentul din 1518 de la Strasbourg a fost cel mai documentat și probabil printre ultimele din multe astfel de „focare” ce a cuprins diferite locuri din Europa, în mod special între secolele al XIII-lea și al XVI-lea.

Paracelsus, portret de Quentin Matsys | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Paracelsus, portret de Quentin Matsys | Sursa: Wikipedia, domeniu public

După opt ani de la acel moment, celebrul alchimist și medic Paracelsus a vizitat Strasbourgul și a fost fascinat de cauzele ce au dus la fenomenul dansului în masă. În Opus Paramirum el a notat povestea pe care o știm astăzi, variantă cu care sunt de acord cei mai mulți.

Întrebarea pe care și-au pus-o mulți, inclusiv Paracelsus, a fost ce anume a cauzat acea năpastă a dansului, dacă nu a fost intervenția vreunui sfânt nervos și furios.  În opinia lui Paracelsus, scopul lui Fra Troffea a fost să-l facă de rușine pe soțul ei în comunitate:

„Ca înșelăciunea să fie perfectă și să dea cu adevărat impresia de boală, sărea și cânta, ceea ce a fost dezonorant și rușinos pentru soțul ei”, era de părere Paracelsus. Iar când au văzut că trucul are succes, și alte femei au început să danseze în stradă pentru a-și pune bărbații în situații neplăcute. Tot ce le-a mânat erau gândurile lor „viclene și impertinente”, credea Paracelsus.

El a diferențiat însă trei forme de dans maniac, pe care le-a numit choreas. Chorea lasciva, provocat de dorințe sexuale voluptuoase, fără ca persoana care îl face să aibă „teamă sau respect” pentru cei apropiați care pot fi afectați de acest comportament. Alte două tipuri posibile ale acestei stări erau, în opinia lui, Chorea imaginativa, cauzată de imaginație (cum ar fi superstiția că un sfânt poate pedepsi omul pentru păcatele lui și atunci face ce dorește cu el), și Chorea naturalis, o formă mai blândă, rezultând din cauze fizice.

Explicația lui Paracelsus legată de intenția femeii de a-și ridiculiza soțul prin dans este astăzi destul de ridicolă pentru a nu fi luată în seamă. Totuși, meritul lui a fost că a observat acel impuls, coromania.

Unii istorici moderni au lansat ipoteza că acele stări ce au dus în Europa la fenomenul numit „ciuma dansului” a fost cauzat de cornul secarei sau ergot ce provoacă spasm și halucinații – o stare cunoscută cu numele de focul sfântului Anton sau ergotism.

 

Gravură din 1642 de Hendrik Hondius, după un desen de Peter Breughel ce arată dansul maniac din Molenbeek, din anul 1564 | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Gravură din 1642 de Hendrik Hondius, după un desen de Peter Breughel ce arată dansul maniac din Molenbeek, din anul 1564 | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Această teorie a fost eliminată în 2008 de istoricul John Waller. În cartea lui A Time to Dance, A Time to Die: The Extraordinary Story of the Dancing Plague of 1518, a încercat să dezlege misterul, să afle ce s-a întâmplat atunci, care a fost motivul pentru care acele persoane s-au „molipsit” de dans și nu s-au mai putut opri.

Consumul de ergot putea provoca halucinații și convulsii, însă o persoană în această stare cu siguranță că nu ar fi putut să danseze zile în șir. Istoricul John Waller a găsit un răspuns plauzibil bazat pe cercetarea mediului material, cultural, spiritual din secolul al XVI-lea în Strasbourg. În opinia lui, sărăcii din Strasbourgul acelui timp „aveau tot ce era nevoie și erau gata pentru un dans isteric devenit epidemic”.

Apoi terenul a fost pregătit dinainte, prin urmare momentul dansului de la Strasbourg din 1518 nu a fost nimic nou sub soare: între 1374 și 1518 un astfel de fenomen a avut loc în diferite locuri de-a lungul râurilor Rin și Mosela.

Un motiv posibil și plauzibil ce a cauzat acel impuls al dansului, după istoricul John Waller, a fost stresul, deoarece stresul poate duce la psihoze. În acea perioadă, după ierni grele, oamenii obișnuiți au îndurat foame, mizerie, sărăcie, boli de toate felurile, iar în momentul în care chinul lor a atins un punct maxim și starea nu a mai putut fi suportată, s-a ajuns la o boală psihologică ce a afectat întreaga comunitate.

„Mințile lor au fost azvârlite în cele mai adânci frici ale lor”, scria Waller.

În plus, a fost vremea când lumea era controlată cu superstiții menite să provoace teamă și să-i țină pe oameni sub control. Așa a fost și cu legenda lansată de biserică, potrivit căreia oricine îl provoacă pe sfântul Vitus, mort în anul 303, acesta va trimite pe pământ o molimă sub formă de dans incontrolabil.

Gravură germană ce ilustrează dans isteric printre morminte, în secolul al XVII-lea | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Gravură germană ce ilustrează dans isteric printre morminte, în secolul al XVII-lea | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Waller a dat și o explicație comparativă. În anumite culturi, oamenii intră în transe în timpul ceremoniile sau în perioade când se confruntă cu stres intens. În momentul în care sunt în transă, fricile, durerile, limitele lor fizice datorate lipsei hranei și sărăciei, toate acestea se diminuează și aproape dispar. El a descris răspândirea acelui fenomen ca o contagiune psihică la fel ca epidemia de râs ce a afectat în 1962 o regiune din Tanganyika (Tanzania de azi). Atunci, câteva fete de la o școală au început din senin să râdă. La scurt timp, alți prieteni li s-au alăturat și treptat aproape toți elevii școlii „râdeau și plângea necontrolat” – în cele din urmă școala a trebuit închisă. Acasă, familiile acestora au fost contaminate și, în câteva zile, întreaga comunitate era cuprinsă de râs isteric. Potrivit înregistrărilor medicale făcute, au fost câteva sute de cazuri (persoane) și isteria a durat cam o săptămână.

Dansul din 1518 de pe străzile din Strasbourg a rămas în istorie cu denumirea de „epidemia de dans din anul 1518” (sau „ciuma dansului”), fiind considerat un fenomen straniu și, chiar și astăzi, dificil de explicat. După aproape o jumătate de veac, mai sunt istorici, sociologi, psihologi, care cercetează cu interes motivul pentru care oameni din Strasbourg, în vremea Sfântului Imperiu Roman, au dansat până ce și-au dat sufletul.

Foto cover: Mania dansului, Hendrik Hondius după Pieter Brueghel | Sursa: Wellcome Library, London; CC BY via Europeana Collections


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.