30 noiembrie 2020, 6:39

De la cine știe la cine nu știe. Despre muzee, ce sunt și ce trebuie să fie, în viziunea lui Nicolae Iorga

„Credem prea adesea că un muzeu e un depozit unde aduci obiecte de deosebite feluri: artă, istorie, știință naturală, tehnică, lucruri de curiozitate, le așezi în niște odăi largi și luminoase, le potrivești frumos unele lângă altele, le pui uneori și inscripții lămuritoare, iar pe urmă poftești lumea care știe ori nu știe, pricepe ori nu pricepe, să se uite la dînsele.”

Au trecut mai bine de 85 de ani de când au fost scrise aceste rânduri, însă, cu anumite excepții, s-ar potrivi și zilelor noastre. Pentru că, tot Nicolae Iorga nota într-un interesant articol, „Muzeele ce sînt și ce trebuie să fie”, despre felul în care funcționează muzeele. Și anume, cu unii angajați care țin socoteala tuturor obiectele și alții care sunt mereu cu ochii în patru (în timp, problemă rezolvată de camerele de supraveghere video) ca vizitatorii să nu atingă, „cu atît mai puțin să fure” vreun obiect și să dea semnalul fix cu 15 minute înainte de închidere, „pentru a da afară și pe omul cel mai îndărătnic în dorința de a sta”.

„Așa e la noi, așa e în țări mai înaintate decît a noastră în această Europă care în multe privinți a rămas așa de seacă și de formalistă și de aceea cultura de care se arată așa de mîndră e, de fapt, cum o dovedesc tulburările și revoluțiile, așa de superficială.”

Imagine de la Muzeul Botanic din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

Muzeu, cuvânt ce vine, tare de departe vine…

În Grecia antică, Museion, cu varianta Mouseîon (Μουσεον), museum – în latină, era un sanctuar consacrat muzelor, divinități protectoare ale artelor. Cuvântul a fost în timp preluat de instituții dedicate artelor. Celebru a fost Musaeum sau Mouseion din Alexandria, un institut amplasat în cartierul regal și destinat studiului filozofiei, ce a inclus și faimoasa bibliotecă, despre care se spune că a fost înființat de Ptolemeu I Soter (367–283 a.e.n.). Acest termen este la originea cuvântului muzeu.

La început, muzeele prezentau tot felul de obiecte, fără legătură unele cu altele. În timp, s-au restrâns pe anumite domenii. 

Clasic, există nouă categorii principale de muzee și anume de arheologie, de istorie, de istorie naturală, de artă – există uimitoare muzee de artă în toată lumea și aici sunt câteva, de arte frumoase, de arte decorative, de tehnică, de etnografie, de științe. 

Totuși, în timp, au fost create zeci de muzee ce nu pot fi încadrate în una dintre aceste categorii, multe însă suficient de interesante pentru a stârni curiozitatea. Sunt muzee special concepute pentru copii, din bucuria de a explora, și multe făcute pentru toate gusturilor – adică muzee culinare

Nu toate muzeele au reușit să se adapteze acestui secol, cu tehnologiile lui, prin urmare nu întotdeauna vizita la un muzeu poate fi și o experiență. Dar când este o experiență ce te îmbogățește cu fapte învăluite în povești, găsești sens și probabil acesta ar trebui să fie principalul lor rost.

Piața Mare din Sibiu, 1868–1874, unde se vede și clădirea Palatului Brukenthal, din 1817 – Muzeul Brukenthal | Sursa: patrimoniu.sibiu.ro

Ca un scurt istoric, în perioada Renașterii ideea de colecții de tablouri și sculpturi a revenit prin redescoperirea Antichității. În 1471, papa Sixt al IV-lea a donat o colecție de sculpturi din bronz ce puteau fi văzute de poporul roman. De-a lungul anilor, colecția s-a îmbogățit permanent și în 1734, în timpul papei Clement al XII-lea, a fost deschis publicului Muzeul Capitoliului, acesta fiind considerat cel mai vechi muzeu din lume. 

În România, Samuel von Brukenthal, acel baron veritabil din Transilvania altor timpuri, a lăsat prin testament ca elegantul lui palat din Sibiu să fie un muzeu deschis publicului larg, atunci când, „familia se va stinge” și nu vor mai fi urmași care să-l moștenească. S-a întâmplat acest lucru în 1817, când palatul Brukenthal a devenit muzeu.

În jurul lor, trebuie „vrăjită viața”…

În articolul său, Nicolae Iorga exprima trei idei deosebite pentru vremea respectivă despre rostul muzeului, despre ce ar trebui să fie muzeul care oricum „suferă în chip firesc de atâtea neajunsuri”. 

Pe scurt, muzeul „trebuie ca, prin toate mijloacele, să caute a fi altceva”, în primul rând pentru că „obiectele adunate și expuse n-au fost făcute pentru așa ceva”. 

Atunci când au creat, artiștii nu își imaginau creațiile „spânzurate și înșirate într-un muzeu, n-au avut în vedere acei pereți, unul ca altul, pe care se bat în cuie pânzele ori lângă care pe sprijinuri de lemn sau de metal oarecare se așază statuile, în dulapuri cu sticlă se înșiră vasele sau bibelourile sau și minunățiile naturii, care nici acestea n-au fost făcute pentru ca să stea împăiate, naftalinizate, după acele geamuri reci”.

Tot ce iese din mâna omului și tot ce creează natura, se află în „legătură  cu un mediu înconjurător”: „Animalele și plantele se amestecau în măreața simfonie a lumilor, și ele numai astfel, supt un anume cer, în legătură cu păduri, cu șesuri, cu ape, își aveau rostul lor”.

Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

În ce privește obiectele din muzeele de artă și de istorie, „acestea sunt părți dintr-o viață și în jurul lor trebuie vrăjită viața din care le-am desfăcut sau le-am găsit smulse”. 

Pentru a susține ideea – „dacă e vorba de ceva scos dintr-o casă, această casă cu toată înconjurimea ei trebuie s-o vedem” –, amintește de Skansen, primul muzeu în aer liber din Suedia. 

Ideea muzeului în aer liber a apărut în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, la scriitorul elvețian Charles Victor de Bonstetten – inspirat de o vizită în Danemarca la o expoziție de sculpturi realizate de meșteri populari norvegieni. El lansase ideea de a se păstra casele tradiționale, în ciuda modernității, însă aceasta nu a avut atunci ecoul dorit. În 1881, în Norvegia s-a făcut primul pas în ceea ce a devenit ulterior muzeu în aer liber – câteva vechi clădiri tradiționale din diferite zone au fost mutate într-un spațiu unde puteau fi descoperite de public.

În România, Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj-Napoca, secție a Muzeului de Etnografie, este primul muzeu în aer liber, deschis în aprilie 1929. 

Acele „trecătoare expoziții”.

Pe lângă această „hotărîtoare nevoie a unei armonii corespunzătoare realităților arbitrar sfărîmate”, mai este ceva, menționa istoricul și se referea la „aranjarea” obiectelor în muzeu, ce „nu trebuie să fie veșnică, în așa chip încît, afară de marii admiratori ai frumuseții, să plece cineva cu satisfacția că «a văzut» și prin urmare «știe» și n-are de ce să se întoarcă”.

Pleda în acest sens pentru acele „trecătoare expoziții” – expozițiile temporare – „care stîrnesc și satisfac o curiozitate necontenit nouă”, alături de „reconstituirile permanente” – colecțiile permanente – „ce corespund unei mari necesități educative”.

Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

Misiunea de a deștepta viața ce merită trăită.

În jurul oricărui muzeu, credea Nicolae Iorga, trebuie să se găsească și alte „creațiuni de ajutor” fără de care misiunea muzeului nu ar putea fi împlinită complet:

„În odăi vecine, ca și la biblioteci, atît de omenește și de omenos primitoare, ar trebui să fie lăcașuri de conferințe, de lucru împreună. O caldă atmosferă de frăție intelectuală între cine știe și cine nu știe, între cine înțelege și între cine trebuie să fie învățat să înțeleagă e absolut necesară pentru ca societatea pe care o îndobitocesc grijile materiale de azi să se deștepte din nou spre o viață care singură e în adevăr vrednică de trăit.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.