22 aprilie 2021, 14:48

Departe cât cerul de pământ. Printre stele, români care au numele și pe cer

„Văzduhul, după închipuirea poporului român, este golul dintre pământ și cer, pe unde umblă și «bat» vânturile, unde plutesc norii cei ce aduc ploaia sau ninsoarea după vrerea lui Dumnezeu, iar câte odată cu amestecul duhurilor necurate cari uneori au o putere covârșitoare.”

După socotința unora, scria Tudor Pamfile în lucrarea Văzduhul, publicată în 1916, văzduhul era „ca o piedică năzuințelor omenești de a ajunge la cer, – și prin urmare la Dumnezeu, – când Dumnezeu dinadins a îndepărtat cerul de pământ, ca să scape de unele supărări cari i le pricinuiau oamenii: «Pe pământ, umblă omul în fel și chip, și mai iute, și mai încet; sub apă se vâră; pe sub pământ nu se’nspăimântă, da’n văzduh nu poate, că n’are pe ce să se sprijine!», «Ași, cum nu poate? Da nu-l vezi cum sboară cu toroiplanele? (n. poreclă dată aeroplanului, în bătaie de joc, dar și din cauza dificultății pronunțării) Unul în București, cică s’a prins c’o aduce scrisoare de la Dumnezeu: a început, așa, să îndrepte comedia ceea spre cer, și s’a dus și s’a tot dus, până când Dumnezeu i-a zis ‘ho’; l-a făcut ghem și grămadă, și l-a izbit de pământ! Poftească acuma, și mai suie-se!»”

După legenda cerului, „la facerea lumii, cerul a fost foarte aproape de pământ”. (Ion Otescu) | Credit foto: Gerd Altmann / Pixabay

Când cerul și pământul au fost foarte aproape

După legenda cerului, la facerea lumii, cerul a fost foarte aproape de pământ, povestea Ion Otescu în cartea lui despre „cer și stele” în credințele țăranului român.

Însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu și-a dat seama de această bunătate dumnezeiască, că nu era puțin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie.
Nesinchiseala a ajuns așa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe aci să mânjească cerul. Și atunci Dumnezeu s-a mâniat foc, și a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: «departe cât cerul de pământ».

Așa s-a văzut bărbatul nevoit să plece la un drum „lung de ani” și să meargă la Dumnezeu, sus, în cer. Și s-a tot dus, a trecut de multe obstacole întinse de „Ucigă-l Crucea”, dar a răzbit cu ajutorul lui Dumnezeu, „căci omul nu poate face nici o ispravă fără ajutorul lui Dumnezeu”, și atunci a înțeles el că „Dumnezeu tot nu l-a uitat, deși și-a depărtat cerul de el”.

Pentru țărani, bolta cerească era luminată noaptea, în afară de Lună „care nu e întotdeauna pe cer”, de „niște lumânări cerești numite stele, pe cari îngerii le aprind în fiecare seară ca să lumineze pământul noaptea, și le țin aprinse până dimineața”.

Un cer ca o lume

Bolta pe care au privit-o generații și generații și o privesc, în toate felurile, alți și alți oameni, își duce mai departe străvechile ei povești, legende, credințe, iscate în vremuri și ținuturi diferite. Printre toți pământenii, de la începuturi și până azi, s-au găsit întotdeauna și cei care s-au uitat spre ea cu totul altfel. O veghează, cercetează și află mereu și mereu ceva nou, un corp ceresc, un crater, o „vagaboandă cerească”, cum e alintată zglobia cometă.

Pentru că și acestea trebuie să poarte un nume, câteva au fost botezate cu numele unor români de seamă.

„…„mulțumirile lui erau gândul înălțat, inima curată, cerul senin…” (Ioan Slavici despre Mihai Eminescu) | Fotografie: Mihai Eminescu / fotografie de Jan Tomas, Praga, 1869; Sursa: Wikipedia, domeniu public

„În depărtări albastre…”

Fire duioasă, „mulțumirile lui erau gândul înălțat, inima curată, cerul senin, câmpul verde, poiana-nflorită, crângul plin de păsări voioase, copiii zburdalnici, lumea-nveselită, viața desfășurată în orice fel după rânduiala firească”, scria Ioan Slavici despre Mihai Eminescu.

Nelalocul lui și neașezat cum se cuvine ar fi arătat universul dacă numele lui Eminescu nu s-ar fi aflat undeva, acolo sus, în „depărtări albastre”, în senin și-n veacuri multe. În aprilie 2008, un crater de pe planeta Mercur, cu un diametru de 125 de kilometri și care are în mijloc munți ce formează un cerc, a primit numele Eminescu.

Elena Văcărescu | Sursa: Royal Foibles

Poezie și muzică, pe Venus

„N-am înțeles vreodată, și vezi, nici nu doresc / Decât o fericire: să te aud pe tine / Vorbind și depănându-ți cuvintele senine. / E tot ce-ar cere vieții, vezi tu, inima mea. / De altceva nu-mi pasă; chiar moartea, ce-ar fi ea?”, scria Elena Văcărescu în Molcoma filozofie, poezie inclusă în volumul 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

Născută la București, în anul 1868, într-o veche familie boierească, a fost o nepoată a poetului Primăverii amorului, Iancu Văcărescu, nepot al eruditului Ienăchiță.

Doamnă de onoare din suita reginei Elisabeta, Elena, spre încântarea reginei și indignarea regelui, a avut o relație romantică cu prințul moștenitor al tronului României, Ferdinand. Logodna lor s-a destrămat din motive „pur politice”, iar Elena a fost obligată să plece din țară; după peregrinări prin Italia s-a stabilit la Paris, unde a rămas tot restul vieții.

La Paris a avut o intensă activitate culturală, socială, politică. A publicat mai multe volume de poezie, iar pentru Cântecele zorilor (Chants d’Aurore), din 1886, a primit premiul Academiei Franceze. A tradus în franceză și publicat în reviste din Paris poezii de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga. Și mulți alții. În 1925, a fost primită în Academia Română, iar după doi ani francezii au decorat-o cu Legiunea de onoare, în grad de Cavaler.

În 1919, a fost numită în funcția de secretar general al Asociației române de pe lângă Societatea Națiunilor. A făcut parte din numeroase societăți culturale și era invitată la diferite conferințe unde cucerea audiența cu discursurile ei.

Numele acestei femei deosebite este și pe Venus – un crater la marginea unui lanț muntos se numește, din 1994, Elena Văcărescu.

Într-o zi de ianuarie din anul 1939, pe un pat dintr-un spital din București își trăia ultimele momente de viață legendara Hariclea Darclée. Singură și uitată.

După mai bine de șase decenii de la moartea ei, cineva a propus ca o formațiune vulcanică de pe Venus să se numească Darclée.

Numele lui Spiru Haret este și pe Lună | Sursă foto: Almanahul „Societăţii Scriitorilor Români”, 2, 1913 via Wikipedia, domeniu public

Haret, pe Lună

Pe Lună e mai greu de ajuns, dar nu imposibil. Singurul român care a reușit acest lucru, până acum, cel puțin cu numele, este „una dintre marile figuri ale renașterii culturale românești”, Spiru Haret (1851–1912), matematician, astronom și pedagog, ministru al educației și academician.

După licența în matematică, apoi în fizică, de la Paris, Spiru Haret a obținut și doctoratul în mecanică cerească. Ca ministru al instrucțiunii și cultelor, în aprilie 1908 a semnat decretul de înființare a Institutului Meteorologic și Astronomic (în 1920, cele două, meteorologia și astronomia, au fost separate în două instituții distincte).

În onoarea lui, un crater de pe Lună poartă din 1970 numele Haret.

Cel care a cioplit nesfârșitul și s-a confruntat „cu universul, cu elementele” | Imagini: Mira Kaliani

Infinit celest și rapsodie română

O dată la 3 ani și ceva, asteroidul ce poartă numele celui care a cioplit nesfârșitul și s-a confruntat „cu universul, cu elementele”, în tăceri, îmbrățișări, porți de rămas bun, își face netulburat turul în jurul Soarelui.

Asteroidul Brâncuși a fost descoperit în 1971 de la un observator din Statele Unite ale Americii. Tot acolo și tot în același an a fost văzut prima dată și asteroidul botezat cu numele compozitorului George Enescu.

  • Foto 6 – Cer-Nume-Romanesti
    „Cerul meu: muzica.” (George Enescu) | Sursa foto: Muzeul Național George Enescu

„Ajungând la liman, privesc în urmă oceanul: valurile se pierd în depărtări și nu mai rămâne decât o oglindă lucie care răsfrânge cerul – cerul meu: muzica.”
– George Enescu –

„Foarte departe și desigur că e albastru”

Danubia, Transylvania, Banat și România sunt nume date unor asteroizi, printre alte câteva nume românești de pe bolta cerească.

În anul 2012, un asteroid a fost botezat Alexandrescu, după numele celui care a popularizat astronomia în România, Harald Alexandrescu (7 ianuarie 1945 – 16 iulie 2005)

„…noi nu vedem chiar cerul, ci numai albăstrimea lui.” (I.Otescu) | Coloana Infinitului, Târgu Jiu, sculptură de Constantin Brâncuși | Credit foto: Mira Kaliani

Din credințele țăranului român despre cer și stele, adunate de profesorul I. Otescu într-un volum din 1907:

Pentru țărani, cerul e material și e mărginit acolo unde se îmbină cu pământul. El e așternutul picioarelor lui Dumnezeu. Cei mai înaintați însă în gândire, recunosc că noi nu vedem chiar cerul, ci numai albăstrimea lui, căci el e foarte departe și desigur că e albastru.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.