Site icon Editia de Dimineata

Despre acest neam: „Se spune mereu că e fatalist în concepția lui despre lume”

„Dacă lumea ne e soră, primăvara ne e mamă, fiindcă în ea ne simțim mai întregi, mai vii, mai adevărați; fiindcă în ea ne clocotesc mai simțite toate puterile noastre de viață.”

„Sunt uneori legende care își cer cu încăpățânare dreptul la viață, deși nu-l au; care trec repetate din gând în gând, deși realitatea le dezminte mereu”, scria Ovidiu Papadima (23 iunie 1909 – 26 mai 1996), istoric literar, eseist, folclorist, despre optimismul neamului „acesta al nostru”.

Eseul se regăsește în volumul O viziune românească a lumii, apărut în 1941, „mai degrabă o carte de înfățișări decât de demonstrații, o carte de adevăruri mai mult dictate decât dibuite, o carte de prezentare a lumii noastre folclorice”, oferea autorul câteva „lămuriri”.

„Folclorul nostru aduce o întreagă lume luminoasă în bucuria imensă de viață ce strălucește în ele.” (Ovidiu Papadima) | Ludovic Bassarab, Horă la sat

„Așa ne-au obișnuit câțiva poeți”

Un neam care „se dovedește atât de tare la suflet și atât de îndrăgostit de viață, în orice fel de întâmplare l-am privi, fie bună, fie rea”, un neam care a avut de trecut prin „atâtea furtuni istorice”, dar le-a înfruntat „atât de senin, de neclintit și de încrezător în steaua lui bună” – și totuși, despre acest neam „se spune mereu că e fatalist în concepția lui despre lume, că e nespus de trist atunci când își arată simțirile”, nota Ovidiu Papadima.

În vreme ce „tot folclorul nostru clocotește de energie și de încredere în viață și toată istoria noastră din trecut și viața noastră de astăzi ne înfățișează atât de tari în optimismul nostru, noi continuăm să ne credem foarte duioși și foarte lăsători în voia soartei”, afirma Ovidiu Papadima.

De unde considera folcloristul că vine această atitudine:

Așa ne-au obișnuit câțiva poeți. Legenda pornește de la celebrii noștri culegători de versuri, Alecsandri (21 iulie 1921 – 22 august 1890) și Alecu Russo (17 martie 1819 – 5 februarie 1859). Fiindcă în frământările sociale și naționale de atunci, ei erau de la început înclinați să caute între înfățișările sufletului nostru pe acelea care puteau mai ușor impresiona și înduioșa străinătatea. Alegeau apoi și ce era mai potrivit romantismului vremii.

Credința această unilaterală, în tristețea și fatalismul nostru, mai este apoi întărită de acea genială încremenire a unui moment singular în poezia noastră populară: Miorița.

Miorița este însă greșit înțeleasă în împăcarea ei senină. Folclorul nostru aduce o întreagă lume luminoasă în bucuria imensă de viață ce strălucește în ele.

„Viața îi e cu atât mai dragă țăranului, cu cât i-a deprins prețul printre vifore și necazuri.” (Ovidiu Papadima) | Rodica Maniu Mutzner, Odihnă

„I-a deprins prețul printre vifore și necazuri”

Chiar și în doine, cunoscute la modul general „pentru tristețea lor”, abundă „notele sănătoase și viguroase de optimism”.

„Lumea aceasta – cu toate păcatele ei, cu toate necazurile ei – i-e dragă nespus românului”, afirma Ovidiu Papadima.

Pentru el, „lumea e mândră”, pentru că „cuprinde viața”, iar „viața îi e cu atât mai dragă țăranului, cu cât i-a deprins prețul printre vifore și necazuri”. Această „dragoste adâncă de viață” are darul de a-l face pe om să o înțeleagă, chiar și atunci când își arată „părțile ei de întuneric”.

„Cu dansuri și cântece, mâncare și băutură”

Anotimp al renașterii naturii, „ca promisiune a nemuririi și vieții paradisiace”, cum scria etnograful Ivan Evseev în Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, primăvara, cu căldura ei binefăcătoare, cu reînverzirea câmpiilor și înflorirea livezilor, dădea acel unic „sentiment al trăirii naturii” la modul cel mai intens.

Din timpuri străvechi, oamenii celebrau reîntoarcerea acestui anotimp cu dansuri și cântece, mâncare și băutură.

„Cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite… Românul se renaște cu primăvara!” (Vasile Alecsandri) | Ipolit Strâmbu, Peisaj de primăvară

„Căci o iubește cu toată dragostea unui om primitiv”

Vezi-l pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! cum îi crește inima în piept ca frunza în pădure! cu câtă mulțumire el cată la noua podoabă a naturii ce acoperă locul nașterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite”, scria, în 1850, Vasile Alecsandri.

Și mai departe descria acea stare de bucurie imensă pe care o trăia omul odată cu revenirea primăverii:

Românul se renaște cu primăvara! El întinerește cu natura, căci o iubește cu toată dragostea unui om primitiv. De aceea și toate cântecele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească prin desișul pădurilor; îi place să pocnească și să cânte din frunze; îi place să-și puie flori la pălărie, să asculte cântecele păsărilor și să zică atunci câte o doină de jale, de dragoste sau de hoție. Pentru dânsul primăvara este un timp de simțiri puternice și ademenitoare.

„Un cântec al primăverii românești”

Ovidiu Papadima completa:

Căci ce înseamnă oare înghemuirea tristă sub crivățul iernii, când știi că după el va urma izbucnirea îmbătătoare a tuturor puterilor și minunilor firii, în primăvară?

Toată doina noastră e plină de chiuitul nestăvilit al bucuriei primăverii. Am putea zice că doina e aproape un cântec al primăverii românești. Ce fel de fatalism poate să exprime un cântec care începe cu imaginea frunzei verzi, ce reprezintă imaginea renașterii neostoite, de fiecare an, a firii, din propriile ei adâncuri de viață, sub raza bună a soarelui lui Dumnezeu?

[…]

Dacă lumea ne e soră, primăvara ne e mamă, fiindcă în ea ne simțim mai întregi, mai vii, mai adevărați; fiindcă în ea ne clocotesc mai simțite toate puterile noastre de viață.

„Românul se identifică cu întreaga fire și se simte dator să-i mulțumească primăverii, pentru toată fericirea asta nestăvilită a vieții pe care i-a dat-o.” (Ovidiu Papadima) | Samuel Mützner, Zi de primăvară

„O bucurie mare și curată, aproape de extaz și rugăciune”

De la primele ei semne, „omul e plin de un freamăt bucuros, de așteptare, ca și toată firea”. O bucurie „mare și curată” ce poate „ajunge aproape de extaz și rugăciune”:

Românul se identifică cu întreaga fire și se simte dator să-i mulțumească primăverii, pentru toată fericirea asta nestăvilită a vieții pe care i-a dat-o. […] El se simte dator să mulțumească totodată și lumii transcendente, lumii dumnezeiești.

[…]

Bucuria aceasta a primăverii e în același timp bucuria sănătoasă a muncii. Munca nu e privită nicăieri la noi ca un blestem, ci ca un dat necesar vieții; mai mult chiar, ca o clipă înflorită vieții.

În lirica folclorică, nota Ovidiu Papadima, „se obișnuiește să se vadă acele exagerate caracteristici de tristețe resemnată, de fatalism, ale firii noastre”. În realitate, însă, conchidea folcloristul, în ea este „poezia unui popor tare, plin de bucuria proaspătă a vieții”.

Exit mobile version