20 septembrie 2020, 0:41

Despre dragoste, viață, destin, Marin Preda: „Credea efectiv în cuvintele de încheiere din «Cel mai iubit dintre pământeni»…”

„A trecut aproape o jumătate de an fără să ne vedem. Mi-a dat într-o zi un telefon, «ce faci, monșer?». Întrebarea ținea de un întreg ceremonial, el o punea, eu răspundeam sec, «scriu», ceea ce lui îi dădea prilejul să comenteze sarcastic, «da, și noi rânim grajdul!». Obiectul telefonului a fost: «hai să ne întâlnim», și, cu jumătate de gură, «fără neveste». Vechea noastră amiciție și-a regăsit îndată căldura. Apoi a început să vină el singur la noi, seara. Aducea două sticle de vin roșu, Sauvignon, soția mea îi făcea «urs», adică mămăligă prăjită cu brânză, se lingea pe degete mâncând-o. Stăteam de vorbă după cină, până noaptea târziu, când dădeam gata a doua sticlă, mai mult el, și chemam un taxi să-l ducă la Mogoșoaia.”

Între “amintirile lui deghizate”, Ovid S. Crohmălniceanu (1921–2000), critic și istoric literar și profesor la Filologie, se regăsesc istorisiri despre prietenia cu Marin Preda și penultimul lui roman Viața ca o pradă, publicat în 1977, cu trei ani înainte de romanul final, Cel mai iubit dintre pământeni – apărut în anul morții. 

„E un fel de autobiografie istorisită dintr-o suflare […] nicăieri vreo urmă a celui mai mic efort, amintirile curg cu o seninătate înțeleaptă, care desprinde din înlănțuirea întâmplărilor o fatalitate și o lecție, dar zadarnică, întrucât vine prea târziu”, scria Ovid S. Crohmălniceanu.

 

Marin Preda | Sursa foto: Muzeul național al Literaturii Române

 

În Viața ca o pradă sunt secvențe din viața autorului, copilărie, ani de școală, părăsirea satului natal, debutul și perioada de început ca scriitor. Născut în 5 august 1922, într-o așezare din Teleorman, Siliștea Gumești, atunci parte din Regatul României, Marin Preda a crescut într-o casă cu mulți copii. A fost al doilea copil al lui Tudor Călărașu și al Joiței Preda, însă, înainte de a-și întemeia o familie, părinții lui, rămași văduvi, au avut alți copii, Joița – două fete, iar Tudor – trei băieți. 

„Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înțeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, ființe mari, așezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri de recunoaștere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem ești de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: «Lăsați-l în pace! Na, mă, și pe-asta!» Și cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare și rotundă și mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că țineam strâns ceva în brațe, tot o pâine, și că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. 

[…]

Din această întâmplare ar reieși că instinctele de acaparare m-au dus departe de viață, ceea ce nu s-a dovedit”, a început Marin Preda confesiunea. 

A fost dat la școală la opt ani, „cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăț doar să mă iscălesc și pe urmă, asemeni fraților mai mari, să ar pământul și să cresc vite…” Cu toate că „în primul an abia am trecut clasa”, a mers mai departe la școală și, la sfârșitul unui an școlar, s-a pomenit, cu uimire, chiar printre premianți.

Îi plăceau istoria și matematicile, deși, mărturisea, „profesorii de la aceste materii erau personalități lipsite de har…”:

„De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor și asirienilor. Aveam cincispreze ani, dar îmi simțeam gândirea milenară (sentiment miraculos, care se micșorează pe măsură ce începem să trăim) și îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu”.

Secvență din Moromeții, 1987, ecranizare după romanul lui Marin Preda | Sursa imagine: FITS

 

Despre relația dintre Marin Preda și tatăl său, Ovid S. Crohmălniceanu scria:

„O formă de trădare considera el, cred, și divulgarea afecțiunii imense pe care i-o inspira tatăl său, în ciuda faptului că, din 1940, acesta îl lăsase în voia soartei”, moment descris în Viața ca o pradă:

„Și cu o insistență cu care vocea sa groasă se ferea să mă sperie, dar nu șovăia să mă facă să înțeleg că începând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să merg singur, începu să-mi spună că mai mult decât făcuse pentru mine până atunci nu mai putea, că el de bani nu mai avea cum să facă rost…”

„Sentimentul filial conținea la Marin un amestec ciudat de admirație fără seamăn și de neiertat reproș. Era între ei o relație ambiguă, care-i privea numai pe dânșii. Cita cuvintele lui taică-său întotdeauna amuzat, duios și vag ironic. Spunea că a scris unele întâmplări din Moromeții plângând. Mi-a citit odată o scrisoare primită de la bătrân și sublinia râzând cum frazele ajungeau mereu printr-o viclenie naivă la niște bani pe care îi cerea”, amintea Ovid S. Crohmălniceanu.

De-a lungul întregii cărți, pe lângă portretele părinților, fraților, apar scriitori și, după ani, locuri cândva străine, îndepărtate, devin cele apropiate: 

„Marele oraș în care rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi un rost începea să fie și al meu. Blocurile, marile lui bulevarde, tramvaiele, restaurantele, cinamatografele și teatrele îmi plăceau, ca altădată ulițele, gardurile, salcâmii care acopereau satul…”

A fost dintre cei care, pentru a nu pieri, „a trebuit să înșface existența literalmente cu ghearele și cu dinții, de la început”. A cunoscut nu o dată neomenia, scene din care, în Viața ca o pradă, a scos la suprafață „egoismul omului, nepăsarea brutală, invidia imbecilă, plăcerea răutăcioasă de a umili pe altul”. 

„Poetul comunist de la statistică era elegant îmbrăcat și nu prea prietenos. Când a auzit că vreau să debutez, că adică sunt scriitor, i-a sărit țandăra. «Ce e asta, toți vreți să ajungeți scriitori, de ce nu vă apucați să învățați o meserie? Umblați toată ziua prin cârciumi, scrieți lucruri cețoase cu care umpleți revistele și nu munciți, să vi se dea, altceva nu știți…»[…] Nu te recomand […] De ce să te recomand? Mai bine învață o meserie. Uite, am un unchi, patron de frizerie. Du-te acolo la el și învață chestia asta, fă-te frizer, câștigi bine, bacșișul e bacșiș și scoate-ți din cap fumurile de scriitor, că mori de foame pe stradă…”

 

Cu Cezar Ivănescu, la Mogoșoaia, vara 1975 | Sursa foto: cezar-ivanescu.blogspot.com

 

Condiția de a fi scriitor cere sacrificii pentru că „ceea ce ai mai propriu și scump” e dezvăluit în cărți, iar asta e dureros. În Viața ca o pradă mărturisea la final:

„Mă apropiam de sfârșit și îmi părea rău. Sfâșiasem miracolul. Mă simțeam bătrân… Cartea nu era întreagă, ceva lipsea din ea, eroul meu nu era fericit și nu eram nici eu… Nu-mi plăcea sentimentul care mă stăpânea, că atât de tânăr, lăsam în urmă părinți și frați, casa în care mă născusem, grădina în ale cărei ierburi stăteam zile întregi cu ochii spre cer păzit de salcâmi înalți în care cântau grauri și zburau vrăbiile. Cartea asta nu trebuia scrisă, și în nici un caz publicată, aceste lucruri nu se spun…”

 

Marin Preda | Sursa foto: Muzeul Național al Literaturii Române

 

Din amintirile lui Ovid S. Crohmălniceanu, câteva mărturii lăsate despre Marin Preda, așa cum l-a cunoscut:

„Locuiam în același bloc, mă chema seara la el să mâncăm împreună, prepara ce se pricepea, îl asistam și-mi explica ‘științific’ cum trebuie amestecat mălaiul ca mămăliga să nu aibă cocoloși. Ne urcam pe urmă în mașină și o luam spre lacuri. Lui Marin îi plăcea foarte mult să conducă, deși nu era un șofer bun, făcea greșeli dese și eu mulțumeam de fiecare dată lui Dumnezeu când ajungeam întreg acasă.”

„Ne plimbam pe întuneric ore de-a rândul discutând. El avea un fel de alpenștoc de care nu se despărțea. Cred că era același întrebuințat în Viața ca o pradă, la Sinaia, împotriva câinilor, dovediți a fi fost de fapt lupi.”

„Conducându-se după instinctul său de țăran și recurgând adesea la o viclenie sumară, Marin reușise totuși, nu o dată, să iasă cu succes din situații dificile. Scria greu «articole» și îi invidia pe confrații lui care aveau această îndemânare. «Șefii nu citesc cărți», îmi spunea, «dar răsfoiesc ziarele și rețin doar numele ăstora peste care dau mereu»”.

„Cam de atunci Marin a început să bea. Era soluția disperată la dilema lui conjugală. Îmi dădeam seama cât de dărâmat pe dinăuntru ajunsese, fiindcă înainte îl înfuriau bețivii. L-am reținut de câteva ori, să nu sară la ei, să-i bată. Acum se complăcea el însuși în starea de nepăsare veselă pe care i-o dădea alcoolul.”

„E o enigmă pentru mine când a reușit să scrie cele peste o mie de pagini ale ultimului său roman. Am parcurs cutremurat manuscrisul, recunoscând unele episoade din drama lui casnică, așa cum mi le relatase, chiar cu amănuntele respective.”

„Era o plăcere fără pereche să discuți literatură cu el. Am mai avut norocul unor interlocutori fascinanți în această materie: Ion Barbu, Camil Petrescu, Petru Dumitriu. Nici unul nu venea cu observații atât de neașteptate ca Marin, lăsând la o parte pasiunea pe care o punea în argumentație. Era necruțător, se lansa în actul lecturii neintimidat de reputațiile literare, fie ele copleșitoare; avea o naturalețe a reacțiilor împinsă până la nivelul visceral.

[…]

Altădată aflasem că azvârlise pe fereastra compartimentului, după primele pagini, romanul unui confrate care i-l oferise cu cea mai măgulitoare dedicație. Povestea a circulat, bineînțeles, Marin neferindu-se să o relateze și altora. Mulți nu înțelegeau gesturile acestea ale lui, le socoteau, extravaganțe, unii chiar mârlănii. Marin era pur și simplu natural, avea un fel de sănătate a gustului, stomacul său se întorcea pe dos dacă primea ceva care-i provoca silă. Altfel, nu ridica pretenții prea mari și putea fi emoționat destul de lesne.

[…]

Opiniile lui literare, expuse fără menajamente, îi atrăgeau dușmănii, dacă nu fățișe, ascunse și durabile.

[…]

E bine să se știe, totuși, că atâta vreme cât a condus Cartea Românească, Marin n-a făcut niciodată cea mai mică dificultate criticilor care l-au tratat acru sau emiteau judecăți defavorabile la adresa lui. Mărturie incontestabilă stă catalogul editurii.”

„Mă întreb acum dacă, scriind Viața ca o pradă, Marin se gândea și la răgazul scurt care-ți este dat să apuci ce poți dintr-însa.”

„Preda credea efectiv în cuvintele de încheiere ale romanului Cel mai iubit dintre pământeni: «…dacă dragoste nu e, nimic nu e!» Avea o nevoie vitală de afecțiune. Din nefericire, când credea că a găsit-o, nu era niciodată pentru multă vreme. Am fost succesiv spectatorul dezastrului în care au sfârșit cele trei căsnicii ale sale. Cred că marea lui iubire fusese și rămăsese Aurora Cornu. Se despărțiseră absurd, dintr-o rivalitate copilărească între două personalități puternice, una nesuferind să fie umbrită de cealaltă.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.