5 august 2021, 7:09

Despre prejudecăți, cu rațiune și simțire – Constantin C. Arion: „Credem multe lucruri fără a le cerceta”

„De aici se naște și prejudițiul. Foarte adesea vom asculta ceea ce ne dictează iubirea sau ura, iar nu ceea ce ne-ar dicta bunul simț și dreapta rațiune.”

„Sunt prejudecăți de acestea curioase, care întrec orice imaginațiune”, releva Constantin C. Arion (18 iunie 1855 – 27 iunie 1923) într-o conferință din 1886 în care subiectul prezentat a fost Despre prejudiții. Și a explicat:

Despre acele prejudiții care însemnează o judecată preconcepută; o judecată dată nu de tribunal, ci de mintea noastră, cam fără conștiință, cam fără rațiune, una din acele judecăți care și-ar găsi formula în faimoasa axiomă: crede și nu cerceta.

C.C.Arion, 1918 / Sursa: Arhivele Naționale ale României, via Wikipedia, domeniu public | Arion, în centru, și jurnaliști români, Ion Theodorescu-Sion, ca. 1910, via Wikipedia, domeniu public

În Dicționarul explicativ al limbii române, prejudecata (prejudeț sau prejudiciu) e definită astfel: „Părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație, societate”.

„El ține tot mereu degetul în aer….”

Avocat, politician, diplomat, descendent al unei vechi familii de boieri, Constantin C. Arion a fost și un iubitor și susținător al artei, profesor universitar și filantrop. Observa, nu fără ironie și umor, că există anumite „prejudecăți curioase ce întreg orice imaginațiune”:

Un membru foarte distins al unui club de la noi, conservă atitudinea în care l-a surprins cel dintâi câștig și astfel, dacă primul câștig l-a surprins de exemplu cu degetul în aer, el ține tot mereu degetul în aer; și dacă această pozițiune nu e prea ostenitoare, el persistă într-însa cu o încredere, cu o perseverență, cu un curagiu care învinge orice guignol, și pe zi ce merge, distinsul membru al Clubului se convinge că sistemul său e cel mai bun.

S-ar părea că starea de sălbăticie și starea de civilizație foarte înaintată au aceleași prejudiții.

Boieri fanarioţi călare şi o trăsură cu o familie de boieri de primul rang, 1825, Auguste de Henikstein | Sursa: Wikipedia, domeniu public

„Ei trăiau sub tirania modei momentului, sub prejudițiile modei”

Întreaga omenire „e atinsă de prejudiții, de la lucrurile cele mai grave până la cele mai ușoare”, de la religie la frumusețe, modă și diferite gusturi impuse de fiecare epocă, afirma C.C. Arion. Ochii „judecă sub prejudecata modei momentului”:

Dacă vreți să mergeți în timpuri și mai îndepărtate, atunci când doamnele aveau aerul de grațioase baloane ambulante sau în timpuri și mai vechi, când doi boieri, care se respectau, nu puteau să șadă alături în trăsură, din cauza ișlicului, care era așa de mare și de voluminos […] încât boierii trebuiau să-l poarte pe genunchi; credeți dumneavoastră că doamnele acelea care înotau în baloane sau acei boieri cu ișlic se credeau, doamnele mai puțin frumoase, boierii mai puțin demni de respect? Nu. Ei trăiau sub tirania modei momentului, sub prejudițiile modei de atunci.

„Cine i-ar fi crezut altă dată că sunt poeți?”

O altă prejudecată era legată de poeți:

Era o modă, acum câțiva ani, ca toți poeții să fie oameni palizi, duioși, nemâncați și nepieptănați. […] azi cunosc o mulțime de poeți, oameni precum se cade, care mănâncă și se piaptănă ca și ceilalți: cine i-ar fi crezut altă dată că sunt poeți?

Fie iubire, fie ură

Pe lângă aceste „lucruri glumețe”, există acele „prejudiții mai profunde, mai intim legate de natură omenească”. Astfel, considera Constantin C. Arion, orice simțire a omului este „fie una de ură, fie una de iubire”, de antipatie sau simpatie:

E aproape imposibil ca, în orice cugetare, în orice acțiune să pui aproape aceeași doză de simpatie, aceeași doză de ură, care să se neutralizeze reciproc ca să ne dea o cugetare adevărată, o acțiune justă. Cel mai adesea acțiunile noastre vor urma unul dintre aceste două curente.

De aici se naște și prejudițiul. Foarte adesea vom asculta ceea ce ne dictează iubirea sau ura, iar nu ceea ce ne-ar dicta bunul simț și dreapta rațiune.

Mintea noastră, ea însăși, se deprinde să cugete sub această presiune a iubirii sau a urii. Credem multe lucruri fără a le cerceta și deprinși a ne încrede în ele ca într-un fel de adevăruri primordiale, mai adeseori ne lipsește și deprinderea și chiar puterea de a le controla.

„Astfel, mâinile unora sunt deprinse să se agite la auzul unor sunete, să aplaude fără să vadă…” (Constantin C. Arion) | Credit foto: Erich Westendarp / via Pixabay

„Suntem învățați să ne încredem vorbelor”

Educația ar trebui, comenta Constantin C. Arion, să „stabilească compromisul între iubire și ură sub conducerea rațiunii”; însă, de cele mai multe ori, alimentează și dezvoltă „cele două curente”.

Aceste deprinderi ne sunt formate din copilărie când suntem învățați să ne încredem vorbelor”, în vorbe ce deșteaptă în noi „o mulțime de idei fericite, de speranță, de viitor, de lucruri măgulitoare”, în timp ce altele „nu deșteaptă decât idei de nenorocire, de lucruri triste, de spaimă”.

E o deprindere ce „a cuprins atât de mult mintea omului încât a devenit a doua natură”.

«V-am prins!»

În acest sens, Constantin C. Arion amintea de un experiment făcut în 1885 de profesorul Ștefan Michăilescu.

În timpul unei conferințe ce avea ca subiect determinismul, acesta a început deodată să vorbească, „cu multă emfază”, despre teatrul românesc „pe care trebuie să-l cultivăm, să facem o școală serioasă a talentului român”. Publicul a început să aplaude frenetic, iar reacția profesorului a fost: «V-am prins!»:

…în adevăr, frazele acestea oricât de frumoase le-ați găsi, n-aveau deloc a face cu subiectul ce-și alesese. Era numai un fel de «prinsoare», că o să determine pe unii să aplaude.

Astfel, mâinile unora sunt deprinse să se agite la auzul unor sunete, să aplaude fără să vadă, dacă mai este vreo legătură la cel ce vorbește, dacă se conservă măcar șirul ideilor.

„Acest prejudițiu al duelului va trăi încă mult; societatea și legile astfel cum sunt făcute, îl justifică.” (Constantin C. Arion, Despre prejudiții, 1886) | Un duel la Băneasa, Sursa: Universul literar, 1910

„În jurul ideilor noi”

Multe prejudecăți se nasc „în jurul ideilor noi”. În vreme ce unii consideră că trebuie să îmbrățizeșe orice idee nouă, „fără să examineze dacă aceste idei se aplică sau nu în starea socială a națiunii în care trăiesc”, alții, dimpotrivă, sunt înspăimântați de orice e nou.

„Acest prejudițiu al duelului va trăi încă mult”

În tot și toate există prejudecăți: de la păreri despre bogăție și sărăcie la cele despre meserii, de la sentimentul de patriotism la „prejudecata sentimentului de onoare” ce duce la duel:

Nu e moralist care să nu condamne duelul; nu e judecător care să nu condamne pe duelistul trimes înaintea sa; nu e om cu bun simț, care să nu se revolte contra acestei absurdități, că, după ce ai fost victima unei infamii, apoi să-ți expui viața față cu un om, cu atât mai impertinent și adesea mai infam, cu cât va ști mai bine să mânuiască spada sau să țintească mai bine cu pistolul.

Cu toate acestea, nu e moralist, nu e judecător, nu e om cu mintea întreagă care, în anumite cazuri, să nu fie gata să-și expună viața în duel. Dovadă Voltaire, care se ridica cu sarcasm contra duelului, dar se declara gata să primească orice cartel (n. provocare la duel).

[…]

Acest prejudițiu al duelului va trăi încă mult; societatea și legile astfel cum sunt făcute, îl justifică.

Cât timp legile noastre nu vor pedepsi relele morale, calomnia, injuria, atingerile asupra onoarea, cel puțin cu aceeași măsură cu care pedepsește relele materiale: furtul, escrocheria, abuzul de încredere, duelul va avea rațiunea de a fi.

„Avem prejudecăți mai puține decât părinții noștri, generațiile care ne urmează vor avea prejudecăți mai puține decât noi, deși…” (Constantin C. Arion, Despre prejudiții, 1886) | Trei generații, pictură de James Clarke Waite

„Avem prejudecăți mai puține decât părinții noștri”

„Prejudițiul și-a stabilit domeniul său pretutindeni, în omenirea întreagă, în cugetările, în sentimentele, în legile noastre”, cu toate că, considera la vremea respectivă, în anul 1886, Constantin C. Arion, „prejudițiile se împuținează, societățile se întemeiază pe o bază nouă de știință și adevăr”:

Avem prejudecăți mai puține decât părinții noștri, generațiile care ne urmează vor avea prejudecăți mai puține decât noi, deși printr-o iubire exagerată de noi înșine, vom zice copiilor noștri, cum nouă ne ziceau părinții noștri: «Ce vremuri erau când eram noi tineri! Ce bunătate de vremuri!», iarăși cu oarecare prejudecată.

„Despre acele prejudiții care însemnează o judecată preconcepută; o judecată dată nu de tribunal, ci de mintea noastră, cam fără conștiință, cam fără rațiune.” (Constantin C. Arion, Despre prejudiții, 1886) | Mândrie și prejudecată, Chatsworth House, pictură de Lucy Loveheart

Cu rațiune și bun simț

Singura modalitate de a combate prejudecăți ar fi fost, după părerea lui Constantin C. Arion, „numai în rațiunea noastră, în bunul simț”:

A întrebuința cât se poate mai mult mintea noastră, a face apel necontenit la dreapta judecată, iată mijlocul unic de a înlătura multe prejudecăți.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.