29 noiembrie 2021, 19:35

Din memoriile lui I.G.Duca, la moartea regelui Carol: „Aceste simple omagii ale țăranului român erau poate cele mai sincere”

„Niciodată nu mi-am dat mai mult ca atunci seama de bunătatea, de măreața generozitate a poporului român. Ce dovadă de mărinimie și de noblețe sufletească poate fi mai convingătoare decât aceea că un popor care s-a luptat cu bătrânul său Rege pentru cea mai pasionantă cauză ce poate însufleți un neam, dorul întregirii lui, iartă totul în fața morții…”

„În dimineața de 27 septembrie 1914 dormeam încă adânc când mă deșteptă telefonul. Suna îndelung și cu vădită enervare. Ce s’o mai fi întâmplat?”, a început I. G. Duca (20 decembrie 1879 – 29 decembrie 1933) relatarea din memoriile lui despre sfârșitul regelui Carol I.

Primul sentiment ce l-a încercat atunci la aflarea veștii, notase el, a fost „unul de ușurare”, pentru că soarta a făcut să se dezlege „ceea ce noi nu puteam dezlega”. „Iată ieșirea așteptată și zadarnic căutată. A găsit-o bătrânul suveran părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el”, a scris. Regele nu a abdicat, „s-a retras din lumea aceasta”:

Mai apoi, cuprinzându-mă simțăminte mai omenești, mi-am mărturisit păcatul. M-am gândit la lunga lui domnie ce sfârșea într-o așa de tragică luptă sufletească, m-am gândit la omul care adormise pe veci, la însușirile lui, la binele pe care l-a făcut, la binele pe care a vrut să-l facă.

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în uniformă de călărași cu însemne de general, mare ținută; 1868–1872 / Fotografie: Franz Duschek

O ultimă dorință, „într-o formă discretă și plină de tact”

În dimineața acelei zile, regele Carol s-a trezit din somn fiindcă nu mai putea respira. Regina a trimis imediat după medic, însă acesta nu a mai putut face nimic altceva decât să constate decesul. „Frământările sufletești ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit”, comenta I. G. Duca.

Acesta era atunci ministrul de culte și el s-a ocupat de organizarea întregii ceremonii de înmormântare. În testament, primul rege al României și-a manifestat „într-o formă discretă și plină de tact” dorința de a fi înmormântat în mănăstirea de la Curtea de Argeș. Despre ceremonial, nu pomenise nimic, prin urmare au fost făcute două slujbe, catolică și ortodoxă.

„Gură rea, dar inimă bună”

G. Duca povestea în amintirile lui politice:

În public, mai ales printre oamenii de rând, moartea Regelui a făcut o adâncă impresie. Aceiași oameni, care în ajun îi ziceau «Neamțul» și îl înjurau fiindcă se opunea din sentimente germanofile la înfăptuirea idealului nostru național, aceiași oameni vorbeau acum cu evlavie de dânsul și de faptele lui. Ca și cum conflictul din ultimele luni nu existase niciodată, ca și cum nu lăsase în spiritul public nici o urmă, nici un resentiment.

Țara nu voia să-și aducă aminte decât de acei 48 de ani în cursul cărora Regele Carol o cârmuise cu pricepere, cu înțelepciune și, de atâtea ori, cu strălucire. Era un Rege cuminte, mari fapte s-au săvârșit sub el, cine știe dacă urmașul său va putea domni cu același folos pentru țară? Aceste cuvinte se auzeau pretutindeni și se repetau sub forme diverse.

Niciodată nu mi-am dat mai mult ca atunci seama de bunătatea, de măreața generozitate a poporului român. Ce dovadă de mărinimie și de noblețe sufletească poate fi mai convingătoare decât aceea că un popor care s-a luptat cu bătrânul său Rege pentru cea mai pasionantă cauză ce poate însufleți un neam, dorul întregirii lui, iartă totul în fața morții și nu-și mai amintește decât de binele ce l-a revărsat asupra lui? Când mă gândesc că francezii obișnuiau să fluiere cortegiile funebre ale regilor ce îi nemulțumiseră, nu mă pot împiedica să spun că acela care a spus despre români că „au gură rea, dar inimă bună”, a caracterizat de minune firea noastră.

Regele Carol I, cca. 1910 / Fototeca MNIR, Sursa: Galeria portretelor

„…în viața mea nu am văzut un mort mai impunător”

De la Sinaia, unde a murit regele, a fost transportat la București. I. G. Duca relata:

La Sinaia, ploaie, frig și ninsoare. Cum am intrat în Castel, nici un semn de doliu, totul își avea aspectul obișnuit. Doar când pătrundeai în hallul central, iluzia se împrăștia și realitatea ți se înfățișa.

Regele Carol, în tradiționala sa uniformă, stătea întins în coșciug. Era superb, în viața mea nu am văzut un mort mai impunător. Profilul frumos și acvilin se accentuase și mai tare, iar din toată figura lui se degaja o neîntrecută și inexplicabilă majestate.

Sunt sigur că, dacă ai fi adus pe oricine în fața acestui sicriu și l-ai fi întrebat cine poate fi acest mort, ți-ar fi răspuns fără o clipă de șovăire că trebuie să fie unul dintre stăpânitorii lumii noastre pământești.

„S-a ridicat cu un amestec superior de mândrie și de noblețe deasupra acestor micimi obișnuite.” (I. G. Duca despre regina Elisabeta a României) | Regina Elisabeta a României

„I-am admirat atitudinea cu adevărat regală”

În timpul lunilor de discuții și conflicte legate de intrarea României în război, regina Elisabeta, „care toată viața ei trăise într-o atmosferă de artă, care arătase o desăvârșită nepăsare pentru chestiunile politice”, a devenit, notase I. G. Duca, „cea mi înverșunată apărătoare a cauzei germane”.

Acesta a fost și motivul pentru care omul politic își mărturisea temerea că, după moartea regelui, regina va fi „plină de amărăciune și de resentimente și va acuza țara că i-a omorât soțul”. Atitudinea ei însă a fost cu „adevărat regală”, spunea I. G. Duca:

De când a închis însă Regele ochii, nu a rostit un cuvânt de învinuire, nu a mai făcut o singură aluzie politică și nu a arătat față de nimeni nici o urmă de spirit vindicativ. S-a ridicat cu un amestec superior de mândrie și de noblețe deasupra acestor micimi obișnuite.

I-am admirat atitudinea cu adevărat regală și, oricare ar fi fost greșelile și slăbiciunile ei, a trebuit să recunosc totuși că această femeie era mai presus de toate «une grande dame».

Carol şi Elisabeta, Bucureşti, 1878 | Fotograf necunoscut, probabil Mandy / Arhiva Princiară de Wied

„Am mai înțeles ce caracter greșit… dădusem funeraliilor Regelui Carol”

Două zile și două nopți, mii de oameni au defilat prin fața sicriului și „s-au putut observa multe manifestațiuni mișcătoare de doliu”.

Pe drumul din București la Curtea de Argeș, „mii de oameni, din toate straturile sociale, își duceau Regele la mormânt cu cinstea cuvenită”.

La Curtea de Argeș, în biserica luminată de lumânări, până târziu în noapte au lucrat meșterii pentru a pune sicriul în cripta pregătită. I. G. Duca a amintit câteva scene care l-au impresionat și l-au făcut atunci să înțeleagă o greșeală:

I-am lăsat să intre pe cei câțiva țărani, ce mai așteptau pe scările mănăstirii. Au făcut semnul crucii, au îngenuncheat cu smerenie și, cu lacrimi în ochi, au sărutat pe rând lespedea mormântului. Aceste ultime și simple omagii ale țăranului român erau poate cele mai sincere ce se aduceau sărmanului Rege.

[…]

În drum spre gară am aflat că se petrecuse o scenă grandioasă. Când miile de țărani adunați acolo au văzut Coroana Regelui, vestita coroană de oțel, s-au repezit s’o sărute, iar generalul care o purta a trebuit să parcurgă în câteva ceasuri drumul de la mănăstire la gară, atât de numeroasă era mulțimea…

[…]

Nu ne așteptam din partea poporului nostru, în aparență atât de nepăsător și de sceptic, la o asemenea manifestare dinastică. Am înțeles atunci cât de puțin îi cunoșteam psihologia – am înțeles că poporul nostru are asemenea izbucniri care scapă prevederilor celor ce-l conduc, și am mai înțeles ce caracter greșit, cu fastul nostru occidental și protocolar, dădusem funeraliilor Regelui Carol.
10
Conducătorii Angliei au fost mai fericiți, ei au știut la moartea Reginei Victoria (n: bunica Reginei Maria a României) să găsească formula de doliu potrivită sufletului englez. În clipa în care sicriul ei trebuia coborât în mormânt, au oprit întreaga viață a Imperiului Britanic, și câteva minute toți cetățenii acestei vaste împărății au stat pe loc în reculegere adâncă, cu gândul la marea Suverană dispărută. A fost, s’o recunoaștem, cea mai impresionantă manifestație de doliu obștesc ce s-a pomenit vreodată. Noi n’am știut să găsim la moartea Regelui Carol formula de doliu cerută de sufletul poporului nostru și numai țăranii de la Argeș ne-au lăsat să întrezărim ceea ce ar fi trebuit să fie cu adevărat înmormântarea întemeietorului dinastiei române.

Castelul Peleș, Sinaia, carte poștală, 1899

„Îi făcea cinste”

Tot în amintirile lui politice, I. G. Duca afirma: „Testamentul Regelui îi făcea cinste, cele 12 milioane lăsate pentru cultura română și pentru binefaceri distrugeau legenda de zgârcenie ce se crease în jurul lui Carol I”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.