25 septembrie 2021, 6:59

„Din păcate, cu cât omenirea e mai densă, cu atât omul e mai singur”

„Şi mă mai gândesc la un personaj care ar reprezenta o tristeţe a zilelor noastre: un personaj al singurătăţii omeneşti. Din păcate, cu cât omenirea e mai densă, cu atât omul e mai singur. Cel puţin aşa mi se pare mie, şi să nu spui că nu e aşa, că te pot contrazice o noapte întreagă.”

În colecția minunată de interviuri „uitate” cu „actorii noștri”, realizate de criticul de film Eva Sîrbu (1934–2019), sunt adunate zeci de întâlniri și conversații cu atât mai prețioase azi cu cât mulți dintre ei sunt în depărtări albastre. Mai mult, au fost luate și publicate în acei ani când cuvintele se măsurau și se tăiau să nu scape prin ele gânduri și mesaje „nelalocul lor”. Apoi, unii actori se fereau de interviuri, din diferite motive; totuși, uneori, spre bucuria cititorului – de atunci și cel de peste ani –, erau găsiți în acea dispoziție rară de a se povesti.

Ilarion Ciobanu a fost printre aceștia, cum mărturisea Eva Sîrbu. Ocolea mereu interviurile, zicea că nu-i plac. Atât, simplu ca bună ziua, dar câteodată se întâmpla să mai zică un „dar dacă vrei și vrei, întreabă-mă și ți-oi răspunde”. Și șezi blând și parcă îl auzi pe Traian Brad din Poplaca.

Ilarian Ciobanu în rolul Traian Brad din seria Ardelenii


„Ia trage, băi, și tu cu urechea! Ia vezi, ăștia nu vorbesc de noi?!”
Profetul, aurul și ardelenii, 1978, scenariul: Titus Popovici –


„În asta am nimerit întâmplător”

Avea plăcerea să declare, ori de câte ori se aducea vorba despre asta, că meseria pe care o făcea era „întâmplătoare”. Așa cum sunt, afirma, toate meseriile:

„Numai că oamenii nu recunosc asta. Ei susţin sus şi tare că totdeauna au visat să fie ceea ce sunt. Pe 95% din ei nu-i cred. De ce o spun, dracu ştie… Poate de teamă, poate de ruşine, poate din cine ştie ce complexe…”

Oamenii, credea actorul, au de multe ori reacții standard, așa cum este cea legată de meseria pe care o fac:

De obicei, oamenii când sunt întrebaţi, aşa cum m-ai întrebat atunci, dacă-mi iubesc meseria, răspund invariabil că şi-o iubesc teribil şi o consideră într-adevăr «brăţara lor de aur». Eu am să-ţi spun că meseria care ar fi fost într-adevăr brăţara mea de aur, ar fi fost aceea de marinar. În rest, toate meseriile îmi sunt egale. În asta am nimerit întâmplător şi pentru că e mai interesantă şi mai comodă decât altele, am şi rămas. Poate şi pentru că rezultatele, chiar de la primele încercări, n-au fost tocmai rele. Vreau să spun că nu sunt convins de faptul că, în cazul în care acele prime încercări ar fi fost dezastruoase, m-aş fi încăpăţânat sa rămân actor de cinema. Şi pe urmă, ca să fiu cinstit, meseria asta nu necesită o pregătire specială, aşa cum pretind alţii. Ajunge să fii firesc.


„Ședem blânzi, îs treburile lor! Noi le-avem pe-ale noastre!”
Profetul, aurul și ardelenii, 1978, scenariul: Titus Popovici –


„Eu nu fac decât să-mi reamintesc hoinăreala aia prin viață”

Spunea că, în roluri, „nu făcea decât să-și reamintească… hoinăreala aia prin viață, vânturarea din loc în loc, schimbarea profesiilor, într-un cuvânt instabilitatea”, tot ce, văzut de mai departe în timp, nu i-a fost „un lucru foarte comod”. Pentru el, completa actorul, și în general pentru oricine, comod s-ar defini prin „a face exact lucrul care i se potrivește lui, mănușă, care se potrivește perfect felului său nativ de a fi”.

În vârtejul confesiunilor, face și acele mărturisiri sincere, „atât de sincere” – „de obicei oamenii nu spun așa ceva” –, ce ar putea părea, după ani, „scornite” sau scoase dintr-un scenariu.

A fost viața reală, în vremuri „foarte tulburi, dublate și de o năpastă naturală, seceta aia, care a adus foametea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut pe malul mării, are un fel de a fi mai direct, mai brutal. Cert e că acum, la vârsta asta, dacă aş sta să mă gândesc de ce am făcut, ce-am făcut, sigur că aş găsi o sumă întreagă de justificări: condiţiile vitrege, sărăcia personală — a mea şi a mamei, că eram numai cu ea — mediul, prietenii, într-un cuvânt, aş găsi justificări pentru orice. Dar n-am chef de-aşa ceva. Le-am făcut şi-am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte…


„Bă, și ți-am spus să nu te bagi, ți-am spus bă, și pă drum, și acasă, străinii au socotelile lor, mă. […] Acum dacă se află la Poplaca, cum mai dau eu ochii cu părintele Iosif?
Profetul, aurul și ardelenii, 1978, scenariul: Titus Popovici –


Ilarian Ciobanu în rolul Traian Brad alături de Mircea Diaconu și Tania Filip, seria Ardelenii

Rolurile jucate – niște rude moarte

Ar fi povestit multe, mai puțin despre rolurile jucate despre care spunea că sunt „ca niște rude moarte. Nişte rude de la care, la timpul acela, am învăţat sau n-am învăţat ceva, care m-au bucurat sau m-au întristat, dar consider că (nu ca alţii, «despre morţi numai bine») despre morţi să nu mai vorbim. În schimb, aş vorbi despre eventualele următoare roluri care nu mi s-au propus. […] De pildă, până acum, cinematografia nici măcar n-a încercat să descopere portretul unui marinar. Marinarii sunt o lume aparte… […]

Şi mă mai gândesc la un personaj care ar reprezenta o tristeţe a zilelor noastre: un personaj al singurătăţii omeneşti. Din păcate, cu cât omenirea e mai densă, cu atât omul e mai singur. Cel puţin aşa mi se pare mie, şi să nu spui că nu e aşa, că te pot contrazice o noapte întreagă.”


„Păi dacă mere tot așa, până ajungem la Poplaca o să fim ca Arca lui Noe.”
Artista, dolarii și ardelenii, 1978, scenariul: Titus Popovici –


Ilarian Ciobanu în rolul Traian Brad, seria Ardelenii

„Şi cum nu îndrăznesc să vorbesc cu cineva anume, real, m-apuc să scriu”

Nu i-a fost să fie marinar, așa cum spunea că ar fi dorit cândva – firesc, a copilărit și a crescut la Constanța, cu marea alături, unde a trăit „ca pasărea cerului” –, dar orice meserie are avantajul și dezavantajul ei:

Cine ştie dacă aş fi fost mai mulţumit ca marinar. Aici, la film, îmi schimb «stăpânul» de fiecare dată. Acolo, căpitanul rămânea luni şi ani de zile unicul stăpân. Doar dacă n-aş fi ajuns eu căpitan.

Așa că, s-a declarat, „cât de cât mulțumit ca actor” și de momentele de răgaz când trăia bucuria scrisului:

De fapt, când m-apuc să scriu, eu vorbesc cu cineva, povestesc cuiva. Şi cum nu îndrăznesc să vorbesc cu cineva anume, real, m-apuc să scriu. Dar nefiind scriitor de meserie, de vocaţie, de cum vrei s-o numeşti, la început am o anume senzaţie de jenă, am impresia că îmbrac o haină care nu-mi vine bine. După aceea însă devin obraznic şi îndrăznesc chiar să le trimit la publicat. Nu ştiu alţii de ce scriu, dar la mine cam aşa se-ntâmplă…


„No, pân’ oi veni tu, punem oarece rânduială acolo, unde nu știu unde merem. Dar nu-i bai, că mie nu mi-e frică de muncă și nici ție să nu-ți fie.”
Pruncul, petrolul și ardelenii, 1978, scenariul: Francisc Munteanu, după o idee de Titus Popovici –



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.