5 decembrie 2022, 0:32

Din rânduielile breslelor – solidaritatea «fraților» și respectul față de client: „Marfa trebuie să fie de bună calitate, bine lucrată și cinstit cântărită”

„Erau, evident, în primul rând, organisme de caracter economic, având ca scop producția, în bune condițiuni și fără concurență neleală, a mărfurilor. Dar alături de caracterul economic, fundamental, ele aveau și un caracter religios, moral și militar.”

Organisme economice, în marea lor majoritate, breslele adunau categorii sociale ce aveau de apărat aceleași interese și funcționau, în mod obișnuit, fără a avea nevoie de ajutor sau intervenție din afara lor.

Câteodată „slabe și firave”, altădată „puternice și cu o înrâurire extraordinară”, în funcție de vremurile sub care se aflau, toate s-au bazat pe reguli stricte, respectate cu sfințenie, scria în 1932 avocatul Ștefan Al. Băbeanu.

Se întâlnesc „din vremea cea mai veche”, menționa Nicolae Iorga în Istoria industriilor la români, 1927:

Breslele leagă împreună un număr de oameni de aceeași profesiune, în jurul unor îndatoriri religioase și morale, de solidaritate, de apărare a dreptului și de petrecere onestă.

Însemnul breslei pălărierilor / Însemnul breslei dulgherilor, 1687, Sighișoara | Muzeul de Istorie din Sighișoara, Credit foto: Mira Kaliani

Jupânii, calfele și ucenicii

Istoricul Constantin C. Giurescu explica, în Istoria românilor, 1946, modul în care erau organizate:

Breslele erau alcătuite din meșteri sau jupâni, din calfe și ucenici; unele, aveau și simbriași.

Ucenicii învățau meșteșugul timp de câțiva ani, pe lângă un meșter; în răstimpul cât dura învățătura nu primeau simbrie, ci numai întreținere; la început, când se tocmeau, trebuiau să plătească starostelui breslei o taxă numită «merul» sau «mearul»

Simbriași erau cei care, isprăvindu-și ucenicia, slujeau cu simbrie «o jumătate de an» la meșterii care-i învățaseră; simbria era de «trei lei». Calfele sau, cum am zice azi, «lucrătorii calificați», lucrau cu plată la meșteri, nu aveau însă drept să ia parte la conducerea breslei.

Meșterii sau jupânii – adică stăpânii de ateliere – aveau toate drepturile în breaslă, ei alegeau pe staroste și puteau fi aleși la rândul lor. Când intrau în breaslă, adică își deschideau atelier propriu, trebuiau să dea – potrivit obiceiului «din veac» – un «poclon» starostelui; în 1724, la Roman, acesta era de doi lei și jumătate. Când feciorul moștenea atelierul tatălui, atunci plătea o taxă mai mică – numai un leu – numită «bărbânță».

„Purtătoriu de grijă și povățuitor”

Fiecare breaslă avea mai marele ei, numit staroste, cea mai înaltă poziție. În Muntenia, i se mai spunea și «vătaf».

Veniamin Costachi (20 decembrie 1768 – 18 decembrie 1846), cărturar și mitropolit al Moldovei, îl definea „purtătoriu de grijă și povățuitor a tuturor rânduielilor lor și a obiceiurilor ce au avut dintru început”.

Starostele era ales pe timp de un an, dar putea să fie reales ani la rând. Acesta era ales de membri ai breslei și confirmat fie de autoritatea bisericească, „în Moldova, în epoca veche”, cum menționa Constantin C. Giurescu, fie, în Muntenia, de domnitorul țării sau, mai târziu, de diverși dregători.

„Fără ipolipsis”

Autoritatea (stăpânirea) nu se amesteca în desemnarea acestuia, deși, afirma Ștefan Al. Băbeanu, „în istoria noastră sunt dese cazurile când însăși voinței Domnitorului care vrea să numească direct pe staroste i s-a opus îndărătnica rezistență a breslașilor”:

Astfel, în aprilie 1812, în timpul ocupației rusești, s-a impus breslei croitorilor din București un staroste, nu ales de croitori, ci unul necunoscut lor, un tânăr «fără ipolipsis» (fără apreciere, pricepere), anume Ioniță Craioveanu. Toți croitorii protestează și cer respectarea statutelor breslei, ca pe staroste să-l aleagă ei, om bătrân, cel mai priceput. Marele logofăt găsi justă reclamația lor. Divanul confirmă pe vechiul staroste.

Referitor la acest episod, istoricul N. Iorga preciza că breasla croitorilor din București era „una puternică, în stare să respingă șefi «fără ipolipsis»”.

Anton Ebert, Cizmarul

„Bătrânul staroste și sfatul bătrânilor”

Starostele avea și un sfat format din 12 bătrâni, denumiți «protomeșteri» sau «proestoși» (ajutoarele starostelui).

Despre rolul starostelui, care îndeplinea numeroase atribuții, de ordin judecătoresc, administrativ și economic, Nicolae Iorga nota:

Autoritatea e exercitată, monarhic, de bătrânul, de «starostele» breslei. «Care ar cuteza a lucra fără știrea starostelui, nedîndu-și bărbînța (taxa), după obicei, acela să nu fie volnic a lucra!»

Starostele are dreptul de a culege pe an cîte doi orți (ortul, o monedă veche, cuvânt folosit și azi în expresia «a da ortul popii») de dugheană de blănari, de băibărăcari, de cojocari și de abageri…

„Nime să nu aibă voie a întoarce cuvîntul starostelui sau a-l sudui”

Ucenicii se luau „numai cu voia lui”, iar tovărășiile – „a se însoți meșter cu meșter la niscareva negoț” – și „gloaba” (amenda), tot de staroste atârnau. Toți i se supuneau, preciza N. Iorga:

Fiind el «cap breaslii», «nime să nu aibă voie a întoarce cuvîntul starostelui sau a-l sudui; căci cel ce nu va veghea voia starostelui, își va primi aceeași sută de toiege» – în a căror aplicare se făceau desigur reduceri, fiind dată obișnuita slăbiciune omenească –, plătind și din pungă cinci lei gloabă.

Longe, adunarea «fraților»”

Constantin C. Giurescu adăuga:

Fiecare breaslă avea și câte un «ceauș», slujbaș plătit, care strângea dările, transmitea breslașilor hotărârile luate, era, într-un cuvânt, agentul executiv al starostelui.

Adunarea generală a membrilor unei bresle sau, cum se spunea în vechime cu un termen foarte sugestiv, a «fraților», purta numele de longe (n. loge, lojă); cuvântul e de origine italiană (loggia), venit însă la noi prin intermediul limbii turcești unde are înțelesul de «loc sau cameră în care se strâng meșterii».

Tot din turcă se împrumută, în veacul al XVIII-lea, termenii de rufet și isnaf pentru breaslă, precum și aceea de nizam (statut în care se specificau drepturile și îndatoririle membrilor) și nart (preț fix, prețul maximal).

Ucenicul, imagine după o pictură de Louis Emile Adan (1839 – 1937) | Sursa: Library of Congress Prints and Photographs Division / Wikipedia, domeniu public

Cutia breslei și praznicul

Hrisoavele, catastiful membrilor și sumele adunate din taxe, amenzi, daruri, se păstrau într-o cutie. „Cuvântul a ajuns cu vremea să însemne și fondul bănesc al breslei”, nota istoricul Constantin C. Giurescu și preciza:

… avea de obicei două capace, în spațiul dintre acestea păstrându-se, în mod obișnuit, scriptele. Se deschideau o dată pe an, cu prilejul praznicului, în fața tuturor breslașilor.

Fiecare breaslă avea ca patron protector un sfânt la a cărui zi se făcea slujbă mare și praznic la o biserică anume hotărâtă.

[…]

În ziua praznicului, breslașii mergeau cu toții la biserică; prapurul sau steagul breslei, cusut cu fir și mătase, era purtat înainte; după ascultarea slujbei, urma ospățul, însă cuviincios, fără excese – cei ce-și dădeau în petec făceau cunoștință cu toiegele și cu «cutia»

„Să ospăteze săracii și mișeii…”

După cum menționa istoricul, „cea mai veche rânduială de breaslă păstrată până azi este cea comună a blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abagerilor și cojocarilor din Roman”.

A fost reînnoită la „28 Dechemvrie 1724, după cea veche întărită de episcopul Venedict (Benedict, prima jumătate a secolului al XVII-lea), și care, poate, la rândul ei, reproducea una și mai veche”.

În acea rânduială, praznicul era hotărât în ziua sfinților Mihail și Gavril și stabilea pentru breslași: „Să ospăteze săracii și mișeii (n. cu sensul de amărâți, nevoiași) și străinii și să-i adape, să zică Bogă da prosti, să fie primit pentru sufletili morților, părinților…”

Brutar cu ucenicul său, perioada medievală | The Bodleian Library, Oxford

„Puternice și solidare”

Despre însemnătatea breslelor în trecut, Constantin C. Giurescu scria:

Erau, evident, în primul rând, organisme de caracter economic, având ca scop producția, în bune condițiuni și fără concurență neleală, a mărfurilor. Dar alături de caracterul economic, fundamental, ele aveau și un caracter religios, moral și militar.

Caracterul religios e învederat prin strânsa legătură dintre breaslă și biserică…

[…]

Caracterul moral se face simțit pe două planuri: unul social, prin regulile de cuviință, respect reciproc și ajutorare reciprocă pe care «rânduiala» le stabilește între membrii breslei precum și prin atitudinea acestora față de public; unul economic prin faptul că marfa trebuie să fie de bună calitate, bine lucrată și cinstit cântărită.

Caracterul militar consta în obligația […] de a înarma și a întreține fiecare un număr de ostași, precum și de a apăra o porțiune din zidul înconjurător al orașului pe care îl locuiau.

[…] Prin aceste particularități, erau organisme naționale, puternice și solidare.

Când nu a mai rămas nimic din solidaritatea de breaslă

Când solidaritatea între membrii breslei a început să slăbească, când în viața economică au pătruns „elemente alogene, supuse puterilor vecine, făcând o concurență deseori neleală, când Statul, în urma presiunilor străine, nu va mai putea acorda suficientă protecție alor săi, când, în sfârșit, noua modă, apuseană, și mai ales principiile noi, revoluționare, de libertate și egalitate, vor influența socitatea românească, atunci va începe decadența breslelor”, explica istoricul Constantin C. Giurescu.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, au apărut primele semne de declin, iar la începutul veacului al XIX-lea, au fost tot mai evidente. Prin legea industriei din 1873, breslele au fost desființate.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol