CITIRE

Din scrisorile Veronicăi Micle către Eminul ei iub...

Din scrisorile Veronicăi Micle către Eminul ei iubit: „Întreabă-mă dacă sunt în lună sau pe pământ, dacă sunt teafără sau nebună…”

„Pierzând cerul fericirii tale, cu anevoie mai poți găsi pământul de unde ai plecat”, scria Veronica Micle, în volumul ei de poezii publicat la o editură din București, în anul 1887.

În primăvara anului 1872, Veronica Micle, în vârstă de 22 de ani, a ajuns la Viena pentru un tratament la o clinică medicală. Era deja căsătorită de aproape opt ani cu un fizician, profesorul universitar Ștefan Micle, și avea două fete, Valeria, născută în 1868, și Virginia Livia, venită pe lume după doi ani, Greiere și Fluture cum le alinta ea.

La Viena, l-a întâlnit pe studentul Mihai Eminescu. S-au îndrăgostit și s-au despărțit – Eminescu a mers la Berlin, pentru a-și continua studiile, Veronica s-a întors la Iași, la familia ei.

Ana Cîmpeanu (cea care a rămas cunoscută cu numele Veronica Micle) s-a născut în Năsăud, într-o familie de oameni simpli – tatăl ei, Ilie, pe care nu l-a cunoscut niciodată, a murit cu câteva luni înainte de nașterea ei, a fost cizmar, iar mama ei, Ana, a lucrat ca moașă. După moartea soțului ei și nașterea fetei în aprilie 1850, mama Veronicăi s-a mutat la Târgu Neamț cu cei doi copii – pe lângă Veronica a mai avut un băiat care a murit în copilărie. Când Veronica a avut trei ani, mamă și fiică s-au stabilit la Iași.

Veronica a absolvit Școala Centrală de fete (Școala Normală „Mihail Sturdza” din Iași), o instituție de învățământ preuniversitar ce pregătea viitoare institutoare. În 1863, în fața unei comisii, din care au făcut parte și Titu Maiorescu și Ștefan Micle, atunci în vârstă de 43 de ani, a susținut examenul de final și a primit calificativul „eminent”. După un an, s-a căsătorit cu profesorul universitar Ștefan Micle (născut în comuna Feleac, în apropiere de Cluj-Napoca), la biserica Bob din Cluj-Napoca.

Clădirea principală a Universității din Viena, în vremea când Eminescu era student acolo | Sursa: Geschichte der Universität Wien

Clădirea principală a Universității din Viena, în vremea când Eminescu era student acolo | Sursa: Geschichte der Universität Wien

Revenit în 1874 de la studiile din străinătate, Mihai Eminescu a fost numit directorul Bibliotecii Centrale din Iași (Biblioteca Centrală Universitară, fondată în 1835), funcție pe care a avut-o timp de trei ani. În această perioadă, relația dintre Veronica și Eminescu a continuat. Din 1877, când Eminescu s-a mutat la București, a început o bogată corespondență.

După moartea lui Ștefan Micle, în 1879, Veronica și Eminescu au dorit să-și întemeieze o familie, plan ce a rămas un vis neîmplinit. Moartea soțului a lăsat-o pe Veronica fără sursă de venit și ani de zile a fost nevoită să facă numeroase solicitări pentru a primi o pensie de urmaș. Pe de altă parte, Eminescu nu câștiga suficient de mult pentru a putea să o întrețină și pe ea și pe cele două fiice.

O scrisoare de la Veronica Micle către Mihai Eminescu | Sursa: Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcția Patrimoniu Mobil, Imaterial și Digital

O scrisoare de la Veronica Micle către Mihai Eminescu | Sursa: Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcția Patrimoniu Mobil, Imaterial și Digital

Corespondența dintre cei doi a fost bogată, am selectat fragmente din câteva scrisori trimise de Veronica Micle lui Mihai Eminescu.

Într-o epistolă datată 27 octombrie 1877, când soțul ei era în viață, și pe care a semnat-o TOLLA, nefericită, îi scria:

Mult iubite Titi… această falsă răceală nu era decât o contra-balansare față de iubirea ta imensă pe care tu o dai pe față fără încetare; privirea ta, vorba ta, în fine întreaga ta ființă în prezența mea nu erau decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți într-atât că și un prost își dădea seama că tu ești îndrăgostit de mine; ca atare nu trebuia ca eu să desmint și să simulez în ochii iscoditori reciprocitatea unei iubiri tot atât de mari? – Pentru ce vei spune tu? – Eh bine – eu ți-oi spune deschis ca singurul căruia eu am curajul să-i încredințez întreaga mea viață și toate secretele mele. Nu găsești tu îndreptățit din partea mea că, după ce mi-am sacrificat copilăria, ca să spun așa, acestui legământ pe care eu îl susțin până la capăt și pentru a putea beneficia de ocazia unei vieți liniștite având micul meu venit? N-ai nevoie de toată asta îmi vei spune tu din nou. Eh, dragul meu copil, cum am fost și cu toată diferența care era între el și mine, mi-am dat seama de-atâtea ori că îi eram o povară (o femeie săracă este întotdeauna povara unui bărbat); tu vrei, deci, ca eu să devin din nou povara unui om și încă a unui om pe care-l iubesc? Titi al meu tu ești foarte inteligent, dar dragostea nu te lasă să judeci; nu știi tu că pentru a iubi trebuie totdeauna ca închipuirea să fie continuu întreținută de iluzii și de speranță, – mizeria și nevoia le distrug.”

În toamna anului 1879, după câteva luni de la moartea soțului ei, petrecută în august, i-a scris:

„Nu-ți poți închipui câtă liniște și plăcere mi-a adus scrisoarea ta, eram desnădăjduită, nu știam ce s-a întâmplat, dar scrisoarea ta m-a mângâiat și m-a făcut fericită. … ” și a încheiat „Cu acestea te sărut, te sărut și te mai sărut…”

Alte fragmente din diferite scrisori:

„Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar și suferință; nu știu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginațiunei; cât pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea.”

„Întreabă-mă dacă sunt în lună sau pe pământ, dacă sunt teafără sau nebună, dacă te-am urât sau dacă te iubesc mai mult ca oricând?”

„Eu din parte-mi dacă pot și am ceva de mărturisit este că de te vei duce în lumea întreagă, să nu te văd ani de zile, să nu aud nimic de tine și tot te voi iubi și voi gândi la tine cu drag; tu ai fost și ești pentru mine ceva atât de indispensabil vieții mele, ani de zile te-am visat, și am dorit, cât, o știe Dumnezeu în care tu nu crezi […] nu-i destulă dovadă că am renunțat mai la toate vechile mele obiceiuri, căci tu ai umplut golul care veșnic l-am simțit în sufletul meu. Pe scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi, de ce-ai plâns când eu te iubesc? de ce te îndoiești de un lucru care a existat, există și va exista?”

Volumul de Poesii de Veronica Micle, publicat în 1887

Volumul de Poesii de Veronica Micle, publicat în 1887

În 21 mai 1881, la ora 4 dimineața, i-a scris: „Amicul meu, Există adevăr în lume, și fericirea este ea sau nu dată omului pe pământ sunt întrebări care, eu cred, că vor rămâne pururea ca întrebări, și a le căuta răspunsul e cea mai mare nebunie la care un biet nemuritor să poate expune în viață”, iar în februarie anul următor, i-a scris „scumpului meu iubit micuț”, fericită de vestea editării versurilor lui Eminescu și i-a mărturisit că și ea dorește să le publice pe alte ei.

„…eu știu bine că te iubesc și anii care au trecut de când am conceput această pasiune pentru tine n-au contribuit decât s-o întărească și s-o mărească. Lasă-te convins de-acest adevăr, scumpul meu, și dacă certitudinea de a fi iubit de către mine ar putea fi de-ajuns fericirii tale, sprijină-te pe ea și trece-mi-te cu toată bogăția fanteziei și imaginației tale și scrie versuri cu toată căldura din sufletul tău.

…dacă aș ști că o altă femeie te va iubi ca mine, dincolo de durerea pe care mi-ar da-o rivalitatea, te-ncredințez c-aș binecuvânta-o. Dar ele nu iubesc, ele nu știu să iubească, adevărata dragoste este atât de rară, atât de dureroasă, atât de dulce, atât de crudă, că e preferabil să n-o cunoști, și cu toate acestea eu mă socot fericită de a te iubi cu această iubire ce ucide și care salvează, care pedepsește și care iartă, care întristează și care mângâie, care n-aș vrea niciodată se se sfârșească.”

Stânga: Veronica Micle, sculptură de Dimitrie Paciurea; Patru imagini de la Casa memorială Veronica Micle din Târgu Neamț | Sursa: Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcția Patrimoniu Mobil, Imaterial și Digital

Stânga: Veronica Micle, sculptură de Dimitrie Paciurea; Patru imagini de la Casa memorială Veronica Micle din Târgu Neamț | Sursa: Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcția Patrimoniu Mobil, Imaterial și Digital

După două săptămâni de când Eminul ei a părăsit această lume, Veronica s-a retras la mănăstirea Văratec. În ziua de 3 august 1889, după miezul miezul nopții, Veronica Micle s-a dus la „iubitul sufletului meu și dragostea inimii mele”. Moartea a fost cauzată de o congestie cerebrală provocată în urma otrăvirii cu arsenic.

„Câtă vreme mai ești susceptibil de o bucurie, te poți aștepta la cea mai mare durere”, din volumul Poesii de Veronica Micle, publicat în 1887.

Cover: Veronica Micle și Mihai Eminescu, fotografii din cartea „Ei l-au văzut pe Eminescu”; Design: Mira Kaliani

Fragmentele din scrisori au fost preluate din cartea „Ei l-au văzut pe Eminescu”, Editura Dacia, 1989

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.