1 decembrie 2021, 8:29

Din toate câte ceva: „Oriunde îți întorci privirea, e numai belșug și frumuseță”

„Pământul nostru are un relief atât de variat, dar atât de armonic, încât pare că natura l-a plăsmuit întrupând din toate ținuturile câte ceva din variația bogată și caracteristică a acestora și le-a adunat grămadă în spațiul restrâns al țării noastre.”

Natura nu îi oferă omului doar cele necesare traiului zilnic; de multe ori, este locul lui de refugiu, unde omul găsește cea mai mare „susținere sufletească”, scria în 1931 profesorul I. Simionescu (1873 – 1944), apreciat geolog, geograf, paleontolog și pedagog, într-o lucrare despre „frumuseța pământului românesc”.

„Natura îi procură omului adesea susținere sufletească puternică.” (I. Simionescu) | Constantin Isachie Popescu, Peisaj de vară

O „baie de pădure”

Ceva mai aproape de timpurile noastre, în 1982, în Japonia s-a recomandat practicarea terapiei shinrin-yoku, adică shinrin, pădure, și yoku, baie, într-o traducere simplă „baie de pădure”. Ideea era să te lași prins de plimbarea prin pădure în timp ce te bucuri de aer proaspăt, mirosuri, culori, forme, vegetație, sunete de păsări, ambianță relaxantă.

De atunci, shinrin-yoku a devenit în Japonia, și nu numai, o metodă populară de relaxare și o activitate eficientă de a controla stresul.

Natura, „o influență trainică asupra omului”

Natura, menționa profesorul Simionescu, are o „influență trainică asupra omului”, deoarece „imprimă adesea caractere ce se deosebesc nu numai în fizicul raselor, dar și în manifestațiunile intelectuale ale oamenilor”.

Amintea de „seninătatea filosofiei lui Ruskin” (John Ruskin, scriitor și filosof englez, 1819 – 1900), care, după mărturisirile filosofului, venea, în bună parte, din „Highlandurile scoțiene pe care le contempla întruna, munți bătrâni acoperiți cu tinereța strălucitoare a pajiștelor verzi; cu ele sta adesea de vorbă”.

Această influență pe care o exercită natura asupra omului a fost cercetată studiată și, în cele din urmă, puterea ei – demonstrată: mai multă armonie, mai puțină furie, pentru cei care petrec o parte din timpul lor liber în mijlocul naturii.

Kimon Loghi, Copac înflorit


„Din Buceciul, care, vechiu de bătrân ce este, a văzut așa de multe, încât nici nu-i mai vine să se mire de nimic, se avântă clocotind un pârâu de munte, atât de sălbatic și de năvalnic, încât parcă, în răsfățarea lui, ar voi să cutreiere lumea toată.

E un voinic minunat Peleș, cu părul creț și cu adânci ochi albaștri, și e atât de voios și de puternic, fiindcă s-a născut în adâncimile unui munte uriaș. Se zice că vine dintr-un loc năprasnic, ascuns în fundul pământului, și în care locuiesc zânele apelor. Și dacă stai mult lângă Peleș, așa de mult cât să uiți lumea, auzi cu totul deslușit cântările zânelor.”

Carmen Sylva, Poveștile Peleșului, 1882


„O sănătoasă temeinicie a gândurilor…”

După I. Simionescu, natura nu ar fi fost suficient de „cântată, cercetată ca inspiratoare sau ca sănătoasă temeinicie a gândurilor”. În opinia lui, dintre scriitori, Bucura Dumbravă „are cele mai călduroase și înviorătoare pagini, mai ales despre frumoșii noștri munți, mai adânci accente de dragoste decât chiar la Vlahuță în România pitorească”.

„Puține țări pe lume au cuprinsă în granițele lor o plastică mai armoniosă.” (I. Simionescu) | Elena Popea, Primavara


„Toți munții de prin părțile acestea sunt sparți și scorboroșiți de ape. Cărări înguste și primejdioase te poartă pe margini de prăpăstii în adâncul cărora ți-e frică să te uiți. Pe unele locuri, pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus, vezi stânci uriașe scoase din zid, gata să se prăbușească. Copaci chirciți, schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile păreților de piatră. Te crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea și neclintirea atâtor ruini.”

Alexandru Vlahuță, România pitorească, 1901


„Un relief atât de variat, dar atât de armonic”

Țara nu e deloc lipsită de „farmec natural” și „puține țări pe lume au cuprinsă în granițele lor o plastică mai armoniosă”, afirma profesorul Simionescu și explica:

România nu e nici ca Svițera, numai munți aspri, doborâtori prin măreția lor; nu e nici Rusia de Sud, numai stepe fără margini.

Pământul nostru are un relief atât de variat, dar atât de armonic, încât pare că natura l-a plăsmuit întrupând din toate ținuturile câte ceva din variația bogată și caracteristică a acestora și le-a adunat grămadă în spațiul restrâns al țării noastre.

„Cu vârful umbrit de fagi, cu coastele bătute de soare…” (I. Simionescu) | Constantin Piliuță, La bunici

„Mai înflorite decât cele de aiurea”

Primăvara și toamna, Munții Făgăraș amintesc drumețului de „Alpii cu scufie netopită de zăpadă”, în tip ce vara au darul de a te face să-ți „treacă dorul de Pirinei”. Bucegii și Hășmașul mare îi păreau autorului frânturi din Tirolul de nord.

Pășunile montane sunt mai înflorite „decât cele de aiurea”, după spusele străinilor, iar dealurile înalte au „vârful umbrit de fagi, coastele bătute de soare” pe care se întind „numai livezi și vii”.

Cireși înfloriți la Cisnădioara, I. Simionescu

„Oriunde se duce privirea…”

Primăvara, o plimbare spre Cisnădia și Cisnădioara de lângă Sibiu, îți arăta, scria I. Simionescu, „un colț din Japonia, de pe vremea înfloririi cireșilor”. Oriunde se duce privirea, dă numai de „belșug și frumuseță”:

Nisipuri sterpe ca în Danemarca nu se văd. […]

Peste pământul atât de variat, rar nu bate soarele, ascuns mai îndelung sub nori, de regulă revarsă lumina ce dă farmec formelor pământești sau căldura ce schimbă Coasta de Argint de la Balcic, într-un colț mediteran, cu smochini și migdali. Mai cu seamă toamna este anotimpul nu numai al belșugului ca aiurea, ci al zilelor senine, blânde, și al tablourilor neîntrecute de culori, azvârlite pe câmpii, dar mai ales pe întunecatul frunzar al pădurilor.

„Mai cu seamă toamna este anotimpul nu numai al belșugului ca aiurea, ci al zilelor senine, blânde…” (I. Simionescu) | Ștefan Popescu, Peisaj de toamnă

„Natura a fost darnică pentru noi în toate”

Dărnicia naturii, concluziona I. Simionescu, trebuie să fie și pusă în valoare:

Natura a fost darnică pentru noi în toate. În viața omenirii, însă, natura e elementul pasiv. Omul e elementul activ; el mărește rodnicia, o valorifică…

La noi e vremea ca omul să nu lase darurile naturii nevalorificate, frumusețea plaiurilor noastre – necunoscută. Altfel, păcat de toată dărnicia naturii.

„… căldura ce schimbă Coasta de Argint de la Balcic, într-un colț mediteran… (I. Simionescu) | Lucian Grigorescu, Balcic


În Bucegi, nu știu care munte mi-e mai drag, fiindcă cunosc aproape toate minunile și tainițele lor, izvoarele, vâlcelele și jghiaburile ascunse, brânele spânzurate, pereții de stânci care răsună, și liniștita măreție a podurilor sub toate înfățișările de zi și de noapte, de vară și de iarnă, în tăcerea nămeților și în vibrarea cântecelor ciocârliilor de munte.

Mi-e drag Vârful cu Dor pentru urcușul lui lin printre pășuni – singurul urcuș de care ne putem sluji și iarna –, pentru frumusețea culmei lui în formă de triunghi. Această culme mi-a făcut odată un dar. Urcam printre pernele de mușchi, de afine și de smirdar, ultima coastă, care se îngustează repede spre vârf, când o umbră îmi trecu peste cap și auzii un șuerat de vânt scurt și sonor. Uitându-mă în sus, văzui un vultur care se ridicase tocmai de pe culme: prin aripile lui falnice, șuerase aerul. Iar când ajunsei sus, găsii pe pământ o pană frumoasă, castanie, închisă la vârf, cu puțin alb mai jos. O păstrez și azi și mă slujesc de ea ca toc de scris.

Bucura Dumbravă, Cartea munților, 1920



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.