19 ianuarie 2021, 20:15

Din vremea balurilor și a trăsurilor. Un dineu la casa Oteteleșanu, în lumea cea elegantă a Bucureștiului

Anul 1946. Ștergeți cu mâna actualul modern palat al telefoanelor și priviți fațada albă, odihnitoare, a casei Oteteleșanu, dispărută acum vreo 20 de ani. Anul 1860. Trăsurile trag la scară și tot ce are Bucureștiul mai elegant, mai frumos, mai spiritual, se adună în casa primitoare a Oteteleșenilor.

„Vai de omul, vai de poporul care nu-și găsește sprijin în trecutul lui, în istoria lui”, spunea dr. I. Weinberg la conferința de la Sala Ateneului Român, din octombrie 1946, ce se regăsește în volumul Bucureștii și vremile de odinioară.

Din plimbarea lui prin Bucureștii de odinioară din Bucureștiul „în prag de veac nou”, dr. I. Weinberg povestea:

„În hruba trecutului, feștila făcliei începe a pâlpâi, e pe terminate, să ne grăbim deci și înapoi pe «cale», pe podul Mogoșoaiei. Am ieșit în piața teatrului de azi: piața e pustie, iar din înălțimea lui amețitoare palatul telefoanelor râde sarcastic de jalnicele ruine ale Teatrului Național. Dar noi să luminăm trecutul și să vedem ce a fost aci odinioară, acum o sută de ani”.

Piața Teatrului Național, 1896 | Fotografie: Spirescu / Sursa: Avangarda fotografilor din București

O plimbare în Bucureștiul de odinioară

Dacă am face ceea ce nota dr. Weinberg, adică „să ștergem cu mâna actualul modern palat al telefoanelor”, în fața privirilor și a imaginației noastre ar trebui să apară „fața albă, odihnitoare a casei Oteteleșanu”, dispărută în anii 1920.

Pe locul ei, s-a ridicat acel palat al telefoanelor, cu „înălțimea lui amețitoare”, de 52,5 metri, ceea ce, la vremea când a fost finalizat, în 1934, era văzut ca un zgârie-nori în stil american. De altfel, mai bine de 20 de ani a fost cea mai înaltă clădire din București.

Cu mult timp înainte, pe acel loc s-a aflat una dintre cele mai elegante și faimoase case din București.

Tot ce avea Bucureștiul mai elegant

„Anul 1860. Serată de gală în saloanele vornicului Iancu Oteteleșanu. Trăsurile trag la scară și tot ce are Bucureștiul mai elegant, mai frumos, mai spiritual, se adună în casa primitoare a Oteteleșenilor. Odăi fastuoase, policandre cu sute de lumânări, mese de mahon, fotolii aurite, colțuri discrete ocrotite de palmieri, iar în spatele casei o terasă cu vederea spre superbul și secularul parc Oteteleșanu.

Vioara vrăjită a lui Wiest își plimbă acordurile, topește rezervele și te face să plutești în deliciile valsului…
Dar casa Oteteleșanu ascundea, în fastul și splendoarea ei, o discretă dramă de iubire, pe care numai timpul și moartea au liniștit-o”, amintea dr. I. Weinberg în Bucureștii și vremile de odinioară.

Ion și Elena Oteteleșanu | Sursă imagini: Teatrele din grădinile de vară ale Bucureștilor de altădată, de Vera Molea, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011

Conul Iancu, ocnele de sare și dragostea cea târzie

Politician, ministru de finanțe în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, maghistrat (primar) al Bucureștiului, Ioan (Iancu) Oteteleșanu (scris și Otetelișanu) adunase, între 1838 și 1841, „o avere mare de pe urma contractului de exploatare a ocnelor de sare ale statului”, nota George Potra în Bucureștii de ieri.

Despre ziua, luna și anul când s-a născut Ioan Oteteleșanu, conul Iancu, cum îi spuneau cunoscuții, nu există date confirmate documentar – ca an, apare fie 1795, fie 1797 sau chiar 1799. În schimb, se știe când a murit, în ziua de 8 mai 1876.

În București, conul Iancu mai avea o casă pe Podul Mogoșoaiei, acolo unde, mai târziu, a fost Teatrul de revistă ‘Constantin Tănase’. Nu se știe când a construit aceste case, dar în documente de la jumătatea secolului al XIX-lea sunt amintite și casele și apare și numele proprietarului, preciza Lelia Zamani în Oameni și locuri din vechiul București.

În acea perioadă, Iancu Oteteleșanu avea nu doar avere, ci și o soție cu suflet bun și iubitor.

„Pe la jumătatea veacului al XIX-lea, Iancu Oteteleșanu, trecut binișor de prima tinerețe, era om la casa lui fiind căsătorit cu Safta, născută Câmpineanu. Și chiar dacă nu aveau copii, căsnicia lor era una bună, tihnită, iar Safta își iubea soțul din toată inima”, scria Lelia Zamani.

Dragostea nebunească a Saftei nu a fost de ajuns, se pare, și într-o zi conul Iancu s-a îndrăgostit ca un adolescent de tânăra Elena Filipescu, „pe care o cunoștea de altfel de când era mică”, nota istoricul Lelia Zamani.

Și povestea:

„Degeaba a încercat Safta să-i stingă patima, nimic nu i-a alinat suferința. Neconsolată și înlăcrimată, nu a avut încotro și i-a acordat divorțul. Mulțumit, conul Iancu s-a pregătit din nou de nuntă – fapt întâmplat în 1861 – trecându-și noua mireasă peste prag, la un an după ce s-a îndrăgostit de ea”.

În ciuda suferinței, buna Safta nu și-a părăsit fostul soț, s-a mutat în cealaltă casă și mergea zi de zi să vadă de el și să-l îngrijească, „la fel ca pe timpul când erau căsătoriți”.

„Mai mult, ea s-a împăcat și cu Elena, la Mănăstirea Sărindari, în fața icoanei Maicii Domnului”, scria Lelia Zamani.

Podul Mogoşoaiei, în anul 1874, unde se afla o proprietate Oteteleșanu – cum se vede în imagine, în clădire era deschis un hotel și la parter se afla o cafenea. De remarcat cum conul Iancu a ales să-și scrie numele: Otetelechano și Ottetelechano | Fotografie: Franz Duschek

Cum știa bucureșteanul dacă este „din lumea cea aleasă”

Tihna casei s-a risipit odată cu noua stăpână și casa Oteteleșanu devenise unul dintre locurile unde se întâlnea înalta societate a Bucureștiului.

„Bogația mare permitea soților Oteteleșanu să dea deseori dineuri și recepții la care era invitat «high-life»-ul Bucureștilor”, scria George Potra.

În Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa povestea despre casa boierească unde „trona una din cele mai mari cucoane ale vremii, dna Oteteleșanu, o mecena, o femeie foarte primitoare și cu o foarte mare autoritate și influență în societatea bucureșteană. Recepțiile, balurile și prânzurile Oteteleșencei, la care defila «tot Bucureștiul» erau vestite…”

În casa familiei Oteteleșanu, care avea numai parter, „au avut loc unele dintre cele mai strălucitoare baluri, serate și recepții din capitală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, completa Lelia Zamani și descria un pic din atmosfera și regulile vremii:

„Gazdă primitoare, Iancu Oteteleșanu își întâmpina oaspeții în prag, zâmbitor, pe când soția sa, așa cum cereau canoanele vremii, trona pe canapeaua salonașului galben, întinzând bărbaților mâna pentru a-i fi sărutată și întreținându-se cu doamnele”.

O moștenire impresionantă

După moartea conului Iancu – „se spune că în aceeași zi cu el a murit și prima lui soție, cea care îl iubise atât de mult”, scria Lelia Zamani –, Elena a continuat tradiția casei și a primit musafiri însemnați până aproape de anul morții ei, în 1888.

Cum nu a avut moștenitori, Ioan Oteteleșanu a lăsat, prin testament, întreaga avere Academiei Române, iar ca executor testament a fost numit Ion Kalinderu. După cum scria Constantin Bacalbașa, întreaga avere a familiei Oteteleșanu, evaluată atunci la 4 patru milioane lei aur, i-a fost lăsată lui Ion Kalinderu și acesta a dăruit-o Academiei Române.

Și s-au dus acele vremuri… Palatul Telefoanelor înălțat pe locul fostei case Oteteleșanu, imagine din anii 1930, în care apare și clădirea Teatrului Național de pe Calea Victoriei | Sursa: Biblioteca Digitală a Bucureștilor

De la casă la terasă

Casa cea frumoasă a familiei Oteteleșanu a devenit sediul unui club, iar mai târziu acolo a fost amenajată o terasă.

„Berăria Terasa Oteteleșanu cotropește cu mirosul acru al cafenelei saloanele unde odinioară domneau arta și bunul gust.
[…]
În timp ce poeții, literații, pictorii și muzicanții se adunau la o cafea pe Terasa Oteteleșanu, dinspre străvechiul parc, în serile de vară răsunau vocile lui Leonard, Făt frumos ca din povești / Rege al operetei noastre, sau vocea Floricăi Florescu. Astăzi, ecoul casei Oteteleșanu este astupat de vocea multiplicatorului automat telefonic, iar bătrânii copaci ai parcului zac trântiți la pământ”, încheia dr. I. Weinberg povestea despre casa Oteteleșanu din Bucureștii și vremile de odinioară.

Și s-a dus acea epocă

În Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa scria și el în 1927 de acele primiri „cu totul deosebite” la casa familiei Oteteleșanu de pe Podul Mogoșoaiei, deși a menționat că nu a fost niciodată invitat:

„S-a dus epoca aceea – și nu sunt decât 45 de ani – când în două mari saloane aristocratice, în salonul prințesei Irina Suțu din strada Colței și în salonul doamnei Oteteleșanu din Calea Victoriei – astăzi Terasa Oteteleșanu – trecea întreaga societate de sus a țării.

Recepțiile și balurile acestor două aristocrate erau evenimente și n-au fost niciodată egalate, necum întrecute. Tot Bucureștiul – după cum se spunea atunci – defila în aceste două case, și nu era om de rasă, om de naștere boierească sau chiar burghez ajuns sau intelectual cu vază care să nu fie invitat la marile serbări date de gazde”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.