Editia de Dimineata

Din vremea săhăidăcarilor, pe „cea mai însuflețită și cea mai umblată uliță a Bucureștiului”

„Din mărturiile ce ne stau la îndemână, aflăm că această uliță numită «mare» era cea mai însuflețită și cea mai umblată, căci în ea răspundeau ulicioarele Abagiilor, Mărgelarilor, Săidăcarilor, Boiangiilor, Șalvaragiilor și altele.”

La începutul volumului Cum au fost Bucureștii odinioară, în nota către cititori, autorul, semnat D. (inițiala de la Domenico) Caselli, amintea de „bogata lipsă de isvoare istorice” despre Bucureștiul de altădată, ceea ce însemna pentru un cercetător multă trudă în a alcătui monografia unei ulițe, mahalele, biserici ori muzeu din oraș.

Acesta nu avea la îndemână amintiri lăsate despre oraș de locuitori de odinioară. În schimb, avea însemnări ale unor călători străini, mai ales din veacul al XIX-lea – aceștia însă au povestit mai puțin despre oraș și mai cu seamă despre oameni, obiceiuri și stilul de viață bucureștean.

Dacă Bucureștii ar fi avut și ei arhive vechi ca alte orașe, dacă s-ar fi păstrat actele judecilor, pârgarilor și altor sfetnici ai orașului, precum s-au păstrat arhivele Brașovului, Sighișoarei, Bistriței, Sibiului, ce nu ar fi aflat și dat la lumină un neobosit cercetător cu privire la trecutul Bucureștilor?”, comenta D. Caselli.

În 1935, în timpul sărbătorii „Luna Bucureștilor”, ce a avut loc atunci între 9 mai și 9 iunie, D. Caselli a lansat volumul Cum au fost Bucureștii odinioară, în care se regăsesc numeroase povești și date despre trecutul Bucureștiului. Inițial, autorul le-a publicat de-a lungul timpului, într-un ziar local, și le-a adunat ulterior într-o carte tocmai pentru a nu se pierde și a rămâne și pentru „generațiile ce vin din urmă”.

Din vremuri străvechi, viața bucureșteană s-a „grămădit”, firesc, în jurul Curții Domnești.(D. Caselli) | Bucureștii la 1868, văzuți din Turnul Colței, acuarelă de Amedeo Preziosi

Cea mai populară uliță și negustorii bucureșteni

Una dintre povești este despre Ulița Mare și negustori bucureșteni. În veacul al XVI-lea, «Ulița Mare» era cea mai populară stradă a Bucureștiului. Aici se găseau negustorii bucureșteni.

Din vremuri străvechi, viața bucureșteană s-a „grămădit”, firesc, în jurul Curții Domnești. Și de acolo „au început să plece drumurile care, în limba de atunci a bucureștenilor, erau numite «poduri»”, nota D. Caselli:

Pe atunci, pe la 1545, sau mai târziu, a luat ființă «drumul cel vechi» al Târgoviștei, «drumul cel mare care duce la Târgu de afară» și unele ulițe, între care cea denumită «Ulița Mare».

Din mărturiile ce ne stau la îndemână, aflăm că această uliță numită «mare» era cea mai însuflețită și cea mai umblată, căci în ea răspundeau ulicioarele Abagiilor, Mărgelarilor, Săidăcarilor, Boiangiilor, Șalvaragiilor și altele.

Ea a fost în veacul al XVI-lea cel mai de căpetenie drum al Bucureștilor. Ulița Mare a străbătut drumul pe care îl face strada Carol din piața de flori până în Smârdan, strada Smârdan toată și strada Lipscani.

În hrisoave din secolul al XVIII-lea, o parte din această uliță apărea ca «Ulița Lipțcani». În zona unde ulterior s-a aflat această stradă, pe la începutul celei de-a doua jumătați a veacului al XVI-lea, un dregător, „mare portar, pe nume Jipa”, primise din partea domnitorului, în semn de mulțumire pentru slujba îndeplinită cu multă credință, un loc.

„Prăvăliile din aceste ulițe erau mici și întunecoase, cu tarabă ce ieșea în uliță. Aici se desfăceau mărfurile cu paralâcul…” (D. Caselli) | Uliță în București, 1841, gravură de Ch. Doussault

„O îngrămădire de prăvălii” pe ulițe înguste

Cu toate că acele ulicioare erau înguste, cele mai multe nu depășeau „două sau trei coturi” – cotul era unitate de măsură pentru lungimi, în Muntenia aceasta era egală cu 0,664 metri – se găsea acolo „o îngrămădire de prăvălii în care murdăria și neîngrijirea se lăfăiau în voia lor”.

Caselli a făcut o descriere a modului în care se făcea negustoria în acele prăvălii îmbâcsite:

Prăvăliile din aceste ulițe erau mici și întunecoase, cu tarabă ce ieșea în uliță. Aici se desfăceau mărfurile cu paralâcul, ca să întrebuințăm vorba din acele vremi, pe care micii neguțători le cumpărau de la toptangii.

Această marfă, după ce era vămuită la Carvasaraua domnească – care era pe locul de azi al spitalului Colțea ce dă în ulița Sfinților, și pe care a apucat în copilărie și cel ce scrie aceste rânduri – era dusă, după aceea, la hanul sfântului Gheorghe Nou și aci desfăcută micilor neguțători.

Toptangiii, cari și pe vremea aceea ca și acum erau învoiți între ei, vindeau marfa așa cum voiau ei. Dacă neguțătorului mic și se părea marfa cam scumpă și făcea gură, toptangiul nu-i mai dădea marfa.

Biserica și hanul sfântul Gheorghe-Nou, litografie făcută de desenatorul și pictorul francez Auguste Raffet. În anul 1837, acesta l-a însoțit pe aristocratul rus Anatoli Demidov într-o expediție științifică în timpul căreia a trecut și prin București, Valahia.

Hanul unde se adăposteau, „păzite cu lacăte”, mărfurile toptangiilor

După o călătorie în București, în 1837, pictorul și desenatorul francez Auguste Raffet (1804 – 1860) a realizat și o litografie cu biserica sf. Gheorghe-Nou.

În mijloc, apare biserica, iar în spatele ei, se vede hanul sf. Gheorghe, cu cerdac și încăperi unde se adăposteau, „păzite cu lacăte”, mărfurile toptangiilor.

În ilustrație se văd mai multe droște vechi, în șir. Raffet a surprins și secvențe din viața bucureșteană – câțiva boieri, cu bărbi și îmbrăcați în giubea. Unii stau de vorbă cu un țăran și o țărancă care ține în brațe un copil, iar alături alți doi țărani s-au repezit să sărute mâna întinsă a unui boier. În acest tablou, apare și un sacagiu care mână de căpăstru calul înhămat la sacaua cu apă.

Piețele, târgurile, prăvăliile, ulițele Bucureștiului au fost printre cele mai vii locuri ale orașului, iar pictorul a redat, prin acuarelele lui, atmosfera lor însuflețită. | La măcelărie, Piața de pește, 1869, acuarele de Amedeo Preziosi

Piețe, târguri, prăvălii și ulițe – Bucureștiul pitoresc al lui Preziosi

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, există ilustrații cu Bucureștiul văzut de pictorul maltez Amedeo Preziosi (1815 – 1882).

Între anii 1868 – 69, acesta a fost de două ori în Țara Românească și Moldova, iar în urma călătoriilor a realizat câteva sute de lucrări. Pe lângă imagini panoramice, în acuarelele lui Preziosi se regăsește viața de zi cu zi a bucureștenilor.

Piețele, târgurile, prăvăliile, ulițele Bucureștiului au fost printre cele mai vii locuri ale orașului, iar pictorul a redat, prin acuarelele lui, atmosfera lor însuflețită.

În 1735, Maxim Cupețul, care avea numeroase prăvălii pe ulița Mărgelarilor, a dăruit bisericii Colțea mai multe prăvălii în schimbul „cinstei de a fi îngropat înăuntrul bisericii”.| Biserica Colțea, București; Credit foto: Mira Kaliani

Negustori de odinioară: Mihul neguțătorul și Maxim Cupețul

În unele hrisoave, se regăsesc și numele unor negustori bucureșteni care aveau prăvălii pe Ulița Mare. Apare astfel negustorul Ghiomea Mustață care a cumpărat de la un boier mai multe prăvălii în Ulița Mare.

La începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1701, într-un document apare Mihul neguțătorul. Acesta „a cumpărat de la feciorii lui Tudori, alt neguțător din București, niște case aici ce sunt «lângă zidul grădinii domnești despre apusul soarelui»”.

În 1735, Maxim Cupețul (n. cupeț înseamnă negustor), care avea numeroase prăvălii pe ulița Mărgelarilor, a făcut danie bisericii Colțea căreia i-a lăsat mai multe prăvălii în schimbul „cinstei de a fi îngropat înăuntrul bisericii”, dorință ce i-a fost împlinită.

Despre acest negustor, se mai știe că a fost și ctitorul bisericii sfântul Elefterie care, preciza D. Caselli, în acea vreme, „a fost una dintre podoabele Bucureștilor prin frumusețea zugrăvelii sale”.

Exit mobile version