Doamna cea bună și sora Cecilia

„Femeea română a fost doar totdeauna însuflețită pentru idealul național”, spunea Ioan Suciu  în discursul său de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. La această adunare, au participat „câte 2 exmiși (adică, delegate) din partea fiecărei reuniuni femeești” care au primit dreptul de a-și exprima votul privind unirea Transilvaniei cu România. Acesta a fost un alt pas democratic oferit prin actul unirii de la Alba Iulia.

Scopul inițial al acelor reuniuni organizate de femei a fost de a înființa școli în limba română, de a păstra tradiții și de a acorda sprijin celor săraci și copiilor orfani. În 1918, la Adunarea Națională de la Alba Iulia li s-a acordat un drept major, cel de a-și exprima votul. Deși a fost un moment important, prin care li s-au recunoscut meritele și implicarea în problemele societății, activitățile pe care le făceau au rămas mai departe tot în puterea de decizie a politicienilor.

În articolele din ziare, cu anumite excepții, femeile erau anonime. Făceau ceea ce aștepta societatea de la ele să facă, aveau grijă de cei sărmani, îngrijeau răniți pe front, le aruncau flori ostașilor bravi, organizau colecte pentru a strânge bani și cele necesare armatei în război, se ocupau de educația și sănătatea copiilor, bătrânilor, celor nevoiași, participau cu entuziasm la evenimente importante. Nimeni nu prea vorbea despre ele sau erau amintite în treacăt; oricum, nimeni nu era prea mult interesat să le cunoască.

Surorile Maniu
1 decembrie 1918, la Alba Iulia; Fotografie: Samoilă Mârza

La punctul 3 al articolului III din rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia se specifica: „Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament”. Totuși, în Marele Sfat Național Român din Transilvania, ales la încheierea adunării, din cei 250 de membri, 249 au fost bărbați. O singură reprezentantă a fost aleasă, Eleonora Lemeny-Rozvan, o profesoară din Sibiu.  Din 1918, au mai fost nevoie de alți 20 de ani până când femeile din România au primit, prin Constituție, dreptul de vot.

Surorile Maniu
Familia Maniu; pe bancă, de la stânga: Elena Pop, Iuliu Maniu, Cornelia Maniu (sora Cecilia)

Familia Maniu

Primul dintre strămoșii familiei Maniu este Laurenţiu Man. Acesta locuia în Bădăcin, a fost eliberat din iobăgie de stăpânul locului și a fost înnobilat de împăratul Austriei Leopold I, prin prin „Diploma de Înnobilare” din decembrie 1699.

Ioan Maniu (cel care și-a schimbat numele din Man în Maniu), născut la Bădăcin în 1833, s-a căsătorit la 32 de ani cu Clara Coroianu și au avut nouă copii, cinci fete și patru băieți. Dintre aceștia, cinci au murit de mici sau în tinerețe. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Iuliu, om politic, rămas în istorie ca un apărător neobosit al democrației. Cele două surori ale lui, Elena și Cornelia, i-au fost alături și și-au dedicat și ele viața unor scopuri la fel de nobile.

Surorile Maniu
Familia Maniu. Elena Pop, Doamna cea bună, este prima din stânga fotografiei

Doamna cea bună

Elena Pop, născută în 1869 la Șimleu Silvaniei, a fost reprezentanta Reuniunii Femeilor greco-catolice din Blaj. Copilăria a petrecut-o la Șimleu și apoi la Zalău, unde tatăl ei, Ioan Maniu, a fost judecător. La 17 ani, s-a căsătorit cu profesorul de teologie Ioan Pop. Au locuit la Gherla și, din 1891, la Năsăud, unde soțul ei a fost vicar.

În 1894, i-a susținut pe cei acuzați în Procesul Memorandiștilor și, de-a lungul întregii vieți, l-a susținut pe fratele ei Iuliu în toate activitățile publice în care s-a implicat, în special în cauza unirii.

După ce soțul ei a murit la vârsta de 42 de ani, Elena a rămas văduvă la 32 de ani și cu patru copii mici, două fete și doi băieți. A hotărât atunci să se mute la Blaj, lângă fratele ei. Acesta s-a ocupat și de educația nepoților săi. Fiul cel mare, Ionel, a fost avocat în Cluj-Napoca și deputat de Turda; a murit în 1985. Matei, fiul cel mic al Elenei, a murit la 27 de ani, în Genova, Italia, ca voluntar în Legiunea Română din Italia.

La Blaj, Elena s-a implicat în numeroase acțiuni de caritate prin Reuniunea Femeilor greco-catolice din Blaj. Actele filantropice pe care le-a făcut pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie de sprijin i-au adus și un nume dat cu afecțiune de popor: Doamna cea bună.

Surorile Maniu
Elena Pop

La 1 decembrie 1918, ea a participat la Alba Iulia ca reprezentantă a Reuniunii Femeilor greco-catolice din Blaj. După acel moment, s-a reîntors la „Dealul țarinei”, casa părintească din Bădăcin. A murit în decembrie 1935, la 67 de ani.

În ziarul Unirea Poporului, ce apărea la Blaj, s-a publicat un articol cu titlul „A murit Doamna cea bună”, prin care blăjenii și-au exprimat recunoștința pentru că au avut-o alături. Iată câteva fragmente prin care se conturează portretul acestei doamne care, fără să se scrie zi de zi în presă despre ceea ce a făcut, a trecut prin viață cu blândețe, putere și măreție.

„Cunoscută nu numai fiindcă a fost sora unui bărbat atât de vestit în frământările de eliberare a Ardealului, ci a fost cunoscută mai ales pentru inima sa bună și mare, pentru sufletul său creștinesc și săritor la toate durerile și nevoile celor obijduiți.”

„Casa (notă: de la Blaj) era pururea deschisă pentru toate nobilele porniri creștinești și naționale. Stăpâna casei avea pentru toată lumea o vorbă duioasă, potolită, cuminte, pentru toți năcăjiții un sfat, o încurajare, un ajutor. La masa sa se găsea întotdeauna un tacâm pentru un școlar sărac, o bucată de pâine, o lingură două de mâncare caldă pentru un cerșitor. Iar împrejurul casei trăiau atâtea femei fără căpătâi din satele apropiate. Cei miluiți au numit-o cu dreptate «Doamna cea bună»… Câți tineri săraci de la țară, cari astăzi s-au cocoțat în ranguri înalte, n-au învățat de la Doamna Pop o purtare aleasă, un grai distins, o ținută frumoasă!”

Ziarul „România Nouă” de la Cluj-Napoca a amintit: „Nobleţea de suflet şi modestia întrupată, înzestrată cu alese calităţi, aristocrată adevărată, mamă iubitoare, mare româncă şi devotată fiică a sfintei biserici greco-catolice, Elena Pop, născută Maniu, a fost cunoscută şi apreciată în cele mai largi cercuri ale societăţii noastre”.

Surorile Maniu
Cornelia Maniu, Sora Cecilia | Sursa foto: Gazeta de Cluj

Sora Cecilia

Născută în Șimleu Silvaniei, în anul 1876, Cornelia a fost mezina familiei Maniu. Pe lângă studiile de la școală, a făcut lecții particulare pentru a învăța limbile germană și franceză și să cânte la pian. După moartea tatălui lor, la 52 de ani, Cornelia rămâne alături de mama ei în casa de la Bădăcin.

S-a implicat în proiecte culturale ca membră a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și tot ca reprezentantă a acestei asociații a participat la adunarea de la Alba Iulia unde a votat unirea. După acest moment istoric, s-a reîntors în Sălaj, unde a avut mai departe grijă de mama ei și a susținut proiecte culturale și de caritate.

Cu păr blond-roșcat și ochi albaștri, Cocole, cum îi spunea familia, a fost descrisă ca o persoană delicată, meticuloasă, serioasă, inteligentă, educată, muncitoare.

În 1923, când avea doar 47 de ani, s-a călugărit, în ordinul Surorilor franciscane, cu numele sora Cecilia. Tot la acea vârstă, și-a scris testamentul. Acesta a fost descoperit de către istoricul Marin Pop, cercetător la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, în documentele din fondul Corneliu Coposu ce se află în arhiva C.N.S.A.S. Motivul pentru care a făcut asta îl explică în act: „În urma unor visuri cari îmi prezic o moarte apropiată, aflu de bine să-mi fac testamentul până sunt deplin sănătoasă.”

Tot în acel an a făcut Actul Fundațional prin care a fost deschis „Fondul Cornelia Maniu, pentru înființarea unui orfelinat de fete în Șimleu Silvaniei” și a depus la bancă suma de 1320 de lei, în vederea începerii lucrărilor.

După moartea mamei ei, Clara Maniu, în 1929, și-a refăcut testamentul, tot pentru că are presimțirea că „în tare scurtă vreme mi se sfârșesc zilele”. Presimțirile ei au dat greș. A fost ultima dintre frații ei care a murit. A avut însă mereu grijă de casa de la Bădăcin și de proprietățile de acolo. Era o persoană plină de putere, hotărâtă, energică, iar pe de altă parte bunătatea ei nu cunoștea limite, la fel ca sora ei, Elena. A oferit și ea întotdeauna ajutor celor sărmani și orfani, de la hrană și îmbrăcăminte până la medicamentele necesare.

Surorile Maniu
Dreapta: Iuliu Maniu, la proces; Sursa foto: Historia; Stânga: Maica Cecilia; Sursa foto: Adevărul

În 1947, fratele ei a fost arestat și închis mai întâi la închisoarea Galați. Ea îi scria, îi trimitea pachete. Dacă le primea, nu se știe. Se știe însă sigur că Securitatea a fost mereu cu ochii pe ea. A fost și ea arestată, umilită, șicanată, după model sovietic.

După ce a fost eliberată, casa de la Bădăcin i-a fost confiscată și nu a mai fost lăsată să meargă nici la mormintele părinților, în „Dealul țarinei”. A aflat apoi că fratele ei a fost condamnat la închisoare pe viață și transferat la Sighet.

Dată afară din casa părintească, s-a stabilit la o verișoară în Șimleu, însă amândouă au fost fără venit și au trăit în sărăcie.

A murit în 6 februarie 1956 și a fost înmormântată într-un cimitir din Șimleu Silvaniei. În anul 2000, rămășițele ei trupești au fost aduse la Bădăcin.

Fratele ei, Iuliu, a murit înainte cu trei ani, la închisoarea de la Sighet, și a fost aruncat într-o „groapă comună”, așa cum i-au răspuns Corneliei autoritățile comuniste după nenumăratele cereri trimise. Rămășițele lui pământești nu au putut fi găsite nici astăzi pentru a fi depuse în cavoul familiei Maniu de la Bădăcin.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.