Până în 25 aprilie, 12 documentare semnate de Paul Călinescu în perioada 1934-1948 sunt disponibile online gratuit la Cineclub Sahia Vintage. Ediția din acest an a Cineclubului OWR își propune să recupereze și să analizeze evoluția filmului documentar românesc din perioada interbelică și din cea comunistă, pornind de la constatarea unei lipse sistemice majore în domeniul accesibilizării și abordării critice riguroase a acestui gen în România.
Proiectul „Sahia Vintage”, dezvoltat tot de Asociația One World Romania, e singurul care a încercat, în mod constant, în ultimii ani să readucă în atenția publicului și a specialiștilor filme documentare de arhivă, grupate tematic.
Proiectul va cuprinde filme documentare românești de arhivă, grupate în opt programe dedicate unor autori de cinema relevanți în evoluția genului. În selectarea cineaștilor s-a urmărit recuperarea unor figuri auctoriale importante și prea puțin recunoscute la nivelul contribuției lor în dezvoltarea documentarului și a filmului românesc, în general, cât și crearea unui context care să reveleze legăturile strânse dintre genul documentar și mediul literar, pe de-o parte, și dintre ficțiunea cinematografică și documentar, pe de altă parte.
Filmul documentar, puțin cunoscut de publicul român
Proiectul își propune să funcționeze ca un episod-pilot al unui program ulterior mai amplu de cercetare, inclusiv academică, a filmului documentar din România, în colaborare cu Facultatea de Film din cadrul UNATC „I.L.Caragiale” din București. Publicațiile și cărțile dedicate subiectului sunt nu doar rare, ci rămân de multe ori la suprafața aspectelor relevante și mai degrabă sintetizează o evoluție istorică a genului, în detrimentul unor analize aplicate.
Acest fenomen a condus, în timp, la o slabă cunoaștere și recunoaștere a filmului documentar românesc de arhivă în rândurile criticilor, a publicului de specialitate și a celui larg, și, implicit, la o minimalizare a importanței artiștilor care au contribuit, de-a lungul timpului, la realizarea de filme documentare. În plus, genul documentar a fost dintotdeauna mai curând marginalizat în raport cu ficțiunea, atât la nivelul distribuției, cât și la cel al receptării critice.
De exemplu, deși au existat în diverse perioade structuri instituționale dedicate exclusiv producerii și exploatării documentarelor (Oficiul Național al Cinematografiei, în perioada interbelică, începând cu anul 1936, sau, ulterior Războiului, Romfilm – în perioada 1948-1950, și, evident, Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia”, începând din 1950), filmele rezultate au fost, în general, fie prezentate pe ecrane ca anexe ale unor producții de lungmetraj de ficțiune, ceea ce le-a pus din start într-o poziție inferioară, fie, de foarte multe ori, nu au ajuns decât sporadic la lumina zilei (în cadrul unor festivaluri sau al unor proiecții unice și dedicate unui public restrâns).
Acest factor a fost unul cheie în subevaluarea și în lipsa de atenție acordată genului, cu excepția unor momente emblematice pentru recunoașterea internațională a filmului românesc, mai ales prin premii importante obținute de documentare în diverse festivaluri mari ale lumii, începând cu prima astfel de distincție, obținută de „Țara Moților”, în regia lui Paul Călinescu, la Festivalul de Film de la Veneția din 1939.