20 mai 2022, 1:01

Drumeție și ospătare: „În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul”

„Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob la care părea că luaseră parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frămîntat chiar atunci și o strachină și mai mare încă plină cu un ocean de borș.”

Profesor, în primul rând, Calistrat Hogaș (19 aprilie 1847 – 26 august 1917) pornește prin munții Moldovei, precum, spunea G. Călinescu, „Sadoveanu pornește la vânat și pescuit în căutare de aer deschis, de hrană sănătoasă și simplă și de priveliști sălbatice”.

În natura povestită de Hogaș , totul e „deșirat și colosal”, iar solitudinea e absolută:

În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea în hotarele căreia viața se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăiește, așa încât, cele mai guralive ființe din aceste locuri sunt numai lăstunii care zboară în stoluri negre, înainte de apusul soarelui, și se învârtesc țipând în jurul turnurilor albe și neclintite ale bisericii.

„Ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui…”

„Drumeție și ospătare, acesta este tot cuprinsul operei”, explica G. Călinescu pornirea aceasta prin sălbăticie. Unei jupânese, drumețul îi spunea: „Ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște brânză cu smântână, dă-ne ceva, că sîntem așa de flămânzi încât de mai stai mult cu noi te mîncăm cît ai clipi”.

După puțin timp, femeia „intră cu ceea ce s-ar putea numi tacîmuri”:

Trase masa de lîngă fereastră în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semăna a o față de masă și puse două tacîmuri alcătuite fiecare din cîte două talgere, unul întins și altul adînc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițile și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculiți; lingurile de tisă, cu coadă în formă de șarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea cîte un gros și mare șervet de cînepă strîns în patru.

Camil Ressu, Vatră țărănească

„Foamea e sălbatică și cinele sunt uriașe”

„Descrierea meselor primitive ocupă câte o pagină la fiecare etapă a expediției”, comenta G. Călinescu. Istoricul literar nota:

Pantagruelismul lui Hogaș, înrudit cu flămânzeala lui Creangă și cu euforia de roadele pământului a lui Sadoveanu, e nota care sare în primul rând în vederea cititorului…

Foamea e sălbatică și cinele sunt uriașe.

„Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă”

Scrob imens, borș cât oceanul, ajung rând de rând pe masa călătorului:

Crîșmărița ieși și, după cîteva minute, intră cu o femeie după ea, amîndouă încărcate cu de-ale mîncării. Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob la care părea că luaseră parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frămîntat chiar atunci și o strachină și mai mare încă plină cu un ocean de borș. Tovarășul meu se sculă iute, se puse la masă și începu să mănînce cu o lăcomie și o furie vrednică de un sălbatec.

Nicolae Enea, Pregătirea mesei

„Luxul și îmbelșugarea se întîlniseră pe această masă țărănească”

„Să îngădui un moment de îngrijire și păcătoasei vieți de toate zilele”, auzea un glas venit să-l trezească din reverii și să-l coboare în lumea reală unde se desfășura o altă cină pregătită de o altă gazdă:

Era o masă în regulă, cu farfurii, cuțite, linguri, furculiți, pahare, solniți și chiar cu șervete și față de masă. […] Curățenia era desăvîrșită și, ca pentru locul unde ne aflam, luxul și îmbelșugarea se întîlniseră pe această masă țărănească.

Căci e o adevărată îmbelșugare și, mai la urmă, chiar un lux, să mănînci în Valea Sabasei brînză cu smîntînă, scrob cu unt proaspăt, borș de pui dres cu ou și cu smîntînă, pui fripți și, dacă nu e ceva neobișnuit, e cel puțin de mirare ca toate acestea să-ți fie gătite și puse înainte de o femeie curată. Curățenia e o virtute pe care o întîlnește cineva foarte rar la muntenii noștri.

Un cârciumar și un părinte

La crâșma lui Avrum, „este tot bun”, cum zice cârciumarul: „Am pastramă bună, am brînză bună, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie tare bune…”

Masa părintelui Ionică din valea Pipirigului e „pitorească”:

În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălțuite cu albastru și roș, pline cu borș de oaie și, numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu cîte o lingură albă de lemn de asemenea nouă.

Nicolae Vermont, La cârciuma satului

„Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată”

Cu binecuvântarea părintelui pe jumătate apucată – „sfîrșitul binecuvîntării, adică sfîntul duh, se pierdu în gîtul adînc al părintelui Ionică” – toți se apucă să soarbă „din borșul fierbinte, cu iuțala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicînd sprîncenele și încrețind fruntea”:

N-aveam furculiți și prin urmare căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gît. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă.

Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era și timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sîngele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pămînt…

Et misit soporem in Adamum.

Atîta numai că, la deșteptare, nu era să găsesc lîngă mine o Evă în plus și o coastă în minus.

„Mâncarea sacră”

Mămăliga, temelia hranei țărănești, este „mâncarea sacră, care neînghițită la vreme pricinuiește căderea individuală în lumea umbrelor”, nota G. Călinescu.

Hogaș povestește:

…cînd mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică și rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de subt laviță niște ceapă, ucise pe masă cu un petroi niște sare, aduse nu știu de unde o scafă de lemn plină cu brînză și, poftindu-ne și pe noi, începurăm a mînca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor.

Rudolf Schweitzer-Cumpăna, La o mămăligă

„Și cu noi tăcea întreaga fire”

După o „cină primitivă” și un somn odihnitor, dimineața nu poate să fie decât „măreață”:

Geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munților rîpoși din stînga Ozanei; neguri fumegînde pluteau în văzduhul adînc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunta nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau la noi cîteva raze strălucite. Mergeam tăcuți și cu noi tăcea întreaga fire.

Foto cover: Picturi de Adam Bălțatu | Editat de Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE