19 ianuarie 2021, 20:54

„Dumneata faci treabă. Ai să izbutești!”

Am închis computerul și l-am redeschis pentru că am găsit o casetă audio pe care scrie mare AMZA. O ascult și mă duce în urmă cu vreo 30 de ani. E muzica iubită de tata. Sunt din nou mică și apărată de doi părinți veseli și frumoși. Sunt mică și lumea mi se pare că e la picioarele mele. Totul e simplu și mai ales în lumină. Doamne, în ce siguranță sunt și la adăpost de tot și toate. Sunt din nou fetița mică și grasă cu dinții scoși în afară, dar foarte iubită de părinții mei, care sunt cei mai buni, cei mai deștepți… și mai ales sunt, pentru totdeauna. Sunt eterni și nimic nu se va schimba niciodată. Vor rămâne așa, tineri, frumoși și îndrăgostiți.

Este un fragment din Jurnalul (2003 – 2009) Oanei Pellea, volum publicat în 2011. Am răsfoit, cum am acest plăcut obicei, cărți de altădată, reviste vechi și am găsit un interviu cu Amza Pellea, care tocmai împlinise 41 de ani, în luna aprilie a anului 1972. Realizat de Alecu Popovici pentru revista Teatrul, interviul este într-un stil mai puțin convențional, fără întrebări interminabile, doar câte un cuvânt, două, menite să-i dea actorului libertatea zicerii și, asemeni celebrului personaj creat de el, să-și arate „atuul principal, «arta povestirii»”.

Un debut… cu mască

„…m-am născut în una din comunele cele mai oltenești: Băilești, la sud de Craiova. Azi orășel, Băilești era cândva unul din cele mai mari sate din România. Sat bogat, sat agricol. Tata, agricultor, a avut cinci copii; eu, singurul băiat. Am făcut școala primară în sat și am debutat în clasa I în rolul Lupului din Scufița Roșie. Am ales acest rol pentru că, timid fiind, puteam apărea mascat.

Îmi plăceau foarte mult poeziile, drept care apăream mereu în festivaluri școlare.”

Specialist în aparate de calcul de înaltă și joasă tensiune

„Am urmat liceul «N. Bălcescu» din Craiova, am urmat și o școală electrotehnică, după absolvirea căreia am căpătat calificarea de «specialist în aparate de calcul de înaltă și joasă tensiune». Am lucrat la uzina electrică din Timișoara, până în 1951, când, după o preselecție, am dat examen la Institutul de Cinematografie.

Concuram la clasa de regie, dar comisia m-a repartizat la «actorie».”

Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu sunt câțiva dintre colegii de care a amintit.

Profesorul de neuitat

„… profesorul meu de neuitat a fost Mihai Popescu (actor, 22 iulie 1909 – 24 februarie 1953).
[…]
Nu era numai un mare actor, ci și un excelent pedagog. El mi-a deschis ochii, primul, asupra fenomenului teatral. Ne îndemna mereu să renunțăm la comoditate, să luptăm cu inerția, să depășim sfera intereselor mărunte. Îmi aduc aminte că el ne spunea deseori că «sufletul artistului e ca o rană ce nu trebuie să prindă niciodată crustă, ci să fie mereu sensibilă, să reacționeze la durerea proprie, ca și la aceea a celorlalți». Fără a fi calofil, Mihai Popescu pleda pentru un teatru frumos făcut, indiferent de caracteristica rolului”.

Mihai Popescu a avut o moarte „tragică, prematură”, la doar 43 de ani, în februarie 1953. Clasa de actorie unde era și Amza Pellea a fost preluată de „acel ireproșabil, drept, pasionat maestru care este Alexandru Finți”.

Amza Pellea | Sursă fotografie: Actorii noștri. Interviuri uitate, Eva Sîrbu

„Eu sînt Alexandru Finți!”

„Repetam, pentru absolvire, rolul lui Trigorin. […] Al. Finți era mereu nemulțumit de mine la repetiții. […]
Într-o zi, exasperat, l-am rugat să nu mă mai întrerupă. Jucam cartea cea mare. Eram hotărât că, dacă nu izbutesc, îmi aleg imediat altă meserie.

Finți m-a lăsat să repet. Până la capăt! Apoi, fără să spună un cuvânt, a întrerupt repetiția. M-a luat cu el. Am străbătut Calea Victoriei împreună. Din când în când, Finți se oprea, se uita lung la mine. Eram convins că se semnase sentința mea, iremediabilă, de divorț cu teatrul. Apoi, deodată mi-a întins mâna: «Eu sînt Alexandru Finți! Nimeni nu-mi poate reproșa că nu sînt un om corect. Dumneata faci treabă. Ai să izbutești!»

De atunci am lucrat «domnește» cu profesorul meu.”

Amza Pellea a absolvit facultatea în 1956, iar „destinul oltenesc” l-a dus la Craiova unde a debutat cu O chestiune personală. După trei ani, s-a reîntors în București. În 1961, „spre surprinderea mea” – „chiar el mi-a mărturisit că n-am ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată…” –, Radu Beligan „m-a luat” la noul său teatru, Teatrul de Comedie.

Virtuozitate. În rolul lui Decebal din Dacii, Amza Pellea atinge momente de rară virtuozitate interpretativă, întruchipând profundele dimensiuni omenești ale eroului său: vitejia și iscusința luptătorului, nemăsurata sete de libertate, diplomația și talentul unui mare conducător de oști, simplitatea maiestuoasă a țăranului.
Călin Căliman în Istoria filmului românesc (1897-2017)

Dacii și problemele complexe

„…Dacii, filmul în care mi s-au relevat probleme complexe. Abordam un personaj despre care spectatorii aveau o imagine preconcepută.

Aceeași problemă, amplificată m-a îngrozit atunci când s-a apropiat turnarea filmului Mihai Viteazul. Nu puteam nici să abordez doar datele legendei eroului, nici să mă suprapun personajului. Căutam punțile de trecere. Muncă meticuloasă, complexă. Trebuia calculat totul, de la expresia feței, la ritmul pașilor.”

„Oltenii mei”

„Toată lumea mă întreabă despre oltenii mei de la televizor. Glume cu olteni spuneam încă din Institut. De ce prind acest momente atât de mult azi la public? Cred că datorită faptului că am jucat înainte… Mihai Viteazul.

Părerea mea este că personalitatea unui actor stă în flexibilitatea lui. Anecdotele… mi le fac singur. Aș putea să le fac și mai bine, și mai bune. Încet, încet, voi ridica ștacheta. Mă gândesc la o nouă serie, cu implicații mai adânci, psihologice, de înțelepciune, de viață.”

În rolul nea Mărin | Sursa: YouTube

„Uite-l pe nea Mărin!”

„Televiziunea este într-un fel o pacoste: te face popular în cinci minute, pentru că vrând-nevrând, te bagă în casa omului. După ce am jucat în Mihai Viteazul, unii trecători mă arătau cu degetul: «Uite-l pe Amza Pellea!» După ce-am apărut la televiziune, alții, mai mulți, mă arătau familiar: «Uite-l pe nea Mărin!»”

Oltenilor le merge mintea…

„Cum am găsit ticurile verbale ale lui Mărin? Repetarea cuvintelor ține de resortul lor psihologic. Oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea, ei vorbesc iute fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Temători să nu fi uitat ceva, repetă unele idei.”

Să facem lucrurile cu haz

„… mă duc destul de greu la televiziune. Olteanul meu a fost solicitat să apară săptămânal. Am refuzat. Trebuie să facem lucrurile cu haz. Pentru că noi românii suntem un popor dăruit de la natură cu mult haz.

Jumătate din succes ține de ceea ce spunem noi, cealaltă jumătate ține de disponibilitatea spectatorului de a râde.”

Poezia, cuvântul

„Sunt un mare iubitor de poezie. Iubesc cuvântul, sensibilitatea în stare pură, de cristal. De altfel, am o memorie afectivă și țin minte enorm de multe poezii.

Cuvintele îmi sunt deșteptate, readuse pe buze, de o anume stare sufletească pe care mi-a declanșat-o inițial o poezie.”

Timpul a încheiat conversația:

„Dacă aș avea timp… dar n-am. Muncesc mult… Dorm puțin – 5 ore. Dar sunt rezistent, pentru că sunt de la țară!”

În filmul Mihai Viteazul (1971) | Sursa: IMDB

Un pic mai senini. Dacă am avea întotdeauna posibilitatea să comunicăm direct, prin sensibilitate, de la suflet la suflet, poate am fi mai senini. Avem atâta nevoie de asemenea comunicare… Poate așa se explică faptul că, în epoca noastră violentă, în care e la modă «pumnul și pistolul», apariția unei licăriri de umanitate, de sensibilitate e sesizată imediat și apreciată.
Amza Pellea, interviu iunie 1971, Actorii noștri. Interviuri uitate, de Eva Sîrbu


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.