29 octombrie 2021, 1:02

„După ce lucrul de mână încetează, datinile și credințele se țin lanț.” Când binele învinge răul și viața triumfă asupra morții

„Iar sâmbătă seara, când începe a se îngâna ziua cu noaptea, fiind acuma toate pregătite pentru a doua zi, precum și pentru zilele următoare, orice lucru de mână înceată. Nu înceată însă datinele și credințele. Din contră, tocmai când încetează lucrul de mână, atunci se încep acestea și se țin lanț una de alta până luni, după Duminica Tomii”, scria Simion Florea Marian în studiul etnografic „Sărbătorile la români”, publicat prima dată în 1899.

Ritual, roata în flăcări rostogolită pe dealuri | Sursă imagine: Old European culture

 

Strigatul peste sat și aprinderea focurilor rituale

Strigarea peste sat se practică în anumite zone; în sate din Transilvania, cum consemna Simion Florea Marian, are loc în Joia Mare sau în Sâmbăta Mare, numită în popor și Sâmbăta Paștelui.

După ce se însera bine, feciorii din sat se adunau în fața bisericii, iar feciorul ales ca «voievod» se urca în vârful unui pom înalt, acompaniat de sunetele clopotelor și ale toacei.

Când ajungea în vârf, sunetele se opreau și «voievodul» începea să rostească toate „abaterile” constatate de-a lungul Postului Mare. Astfel, tot satul afla cine s-a îmbătat la „făgădău” (n. cârciumă) , cine a mâncat de dulce în post, cine a rămas „cu cânepa netoarsă”, cine are casa „nemăturată, nevăruită și grădina nelucrată”.

Simion Florea Marian scria de cinstea de a nu fi strigat peste sat și de umilința pe care o trăiau cei care s-au auzit strigați:

„Era mare onoare pentru un fecior, ori mai vârtos pentru o fată, care în sâmbăta Paștelui a rămas nestrigată peste sat. Dar cu atât mai mare era rușinea pentru acela care în mai mulți ani de-a rândul, ori din cauza prea multelor scăderi a fost în aceeași seară de două ori sau în cazul extrem chiar și de trei ori strigat peste sa” și preciza că acea fată care, în aceeași sâmbătă a fost de trei ori strigată peste sat, chiar nu „putea spera curând la măritiș”.

În multe privințe, obiceiul era considerat bun, pentru că avea o influență „binefăcătoare asupra tinerimii care, cel puțin în decursul celor șapte săptămâni ale Postului mare, se nizuia (n. încerca) din răsputeri să emuleze printr-o purtare exemplară”.

Datina apăruse din credința că Paștele era un hotar unde se încheie o perioadă de timp şi se deschide o altă perioadă, și astfel a devenit un moment de bilanţ pentru tot ceea ce s-a făcut bine sau rău de-a lungul anului.

Practica era însoțită de „luminaţiile făcute cu mănunchiuri din paie prinse în două beţe, ca în cleşte, şi învârtite prin aer, şi cu roata carului îmbrăcată în paie şi dată de-a dura, în flăcări, pe deal”, elemente specifice cultului solar, amintea etnograful Ion Ghinoiu.

Oamenii credeau că aprinderea focurilor rituale, în Joia Mare sau în seara zilei de sâmbătă, putea influenţa pozitiv „starea critică a Soarelui ajuns la echinocţiul de primăvară, când lumina şi căldura propagate de el mai erau încă puse în cumpănă de forţele frigului şi ale întunericului. Luminăţiile nocturne, mai ales roata în flăcări rostogolită pe dealuri, erau considerate vrăji prin care oamenii încercau să ajute Soarele să depăşească punctul echilibrului, al egalităţii zilei cu noaptea, şi să urce cât mai sus pe bolta cerului”, spunea Ion Ghinoiu.

Aceste focuri aveau și funcții funerare. Bătrânii spuneau că, la acele focuri, veneau „morții să se încălzească”.

„De Joimari, cu trei ore înainte de a se lumina de ziuă, mergem la cimitir şi aprindem focuri la morminte. Dăm de pomană copiilor colaci şi alte alimente”, menționa Adrian Fochi în „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”.

Ciocnitul ouălor de Paște, moarte și renaștere anuală a Domnului Iisus; Băbeni, județul Vâlcea, 1932 | Sursă imagine: Ion Ghinoiu, Mitologie română

În Noaptea și Ziua Învierii

„Când cântă cocoșul întâiași dată, străjerii de la biserică împușcă de patru ori din săcăluș (n. tun mic)”, consemna Simion Florea Marian una dintre mărturiile adunate de la oameni pentru studiul său etnografic dedicat sărbătorilor la români.

După ce primeau de știre să se trezească, sătenii se spălau într-o strachină mare, în care puneau „apă proaspătă și curată, un ou roșu, bănuți și un fir de busuioc”, pentru a avea sănătate și spor în toate, se găteau cu hainele „cele mai noi, mai scumpe, mai bune și mai frumoase” pe care le aveau, rosteau o rugăciune și se îndreptau spre biserică, fiecare cu o lumânare în mână.

Atunci când preotul spunea prima dată „Hristos a înviat”, fetele cele bătrâne rosteau în șoaptă „eu să joc înainte”, ca să fie cât mai repede jucate la horă și să se poată mărita. Pescarii ziceau „pește prind”, iar vânătorii – „vânat prind”, având credința că, șoptind acele vorbe în noaptea de Înviere, vor avea spor la pescuit și la vânat.

Ziua când se sărbătorește Învierea Domnului a fost văzută de oameni ca momentul unui „sfârșit și început de ciclu calendaristic”, redus la 12 zile.

În prima săptămână, a patimilor sau Săptămâna neagră, timpul „se degradează neîncetat”, observa Ion Ghinoiu și explica:

„Se presupune că acum morţii revin printre cei vii, motiv pentru care abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor. Duminica Paştilor, sărbătoare centrală a calendarului festiv creştin, reprezenta în mentalitatea arhaică victoria binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii; se credea că la acea dată timpul şi spaţiul se purifică, se deschide cerul, vorbesc animalele şi pot fi descoperite comorile.”

În jurul acestei sărbători, s-au împletit de-a lungul timpului zeci de credințe și superstiții. Despre viața celor născuți în ziua de Paște se spune că va fi una luminoasă și norocoasă.

În ziua de Paște, oamenii îmbrăcau straie noi, fiind un moment „de început, de purificare, de reînnoire”.

Despre cel care dormea în ziua de Paște se spunea că tot restul anului va dormi și va fi ocolit de noroc.

Tradițional. Udatul, un vechi obicei practicat în special în Transilvania și Bucovina; Astăzi, bărbații de toate vârstele merg „la udat” cu parfum | Surse imagini: Alba24 (stânga sus); Myzutv (stânga jos); România turistică (dreapta)

Udatul

„În unele locuri, atât în Bucovina, cât și în Transilvania, este datină ca luni, a doua zi de Paște, feciorii să ude pre fete și băieții pre copile. Iar marți după Paști, udă fetele pre feciori și copilele pre băieți”, consemna, în urmă cu mai bine un secol, Simion Florea Marian acest obicei păstrat de mulți bucovineni și transilvăneni, atât la sate, cât și la orașe. Datina de marți s-a pierdut azi sau se mai face doar ca amuzament.

Ion Ghinoiu scria că obiceiul avea o funcție purificatoare și un rol fertilizator, adesea considerat „o vrajă care grăbea măritișul fetelor”.

Datina urma ritualuri diferite la orașe și sate, cum nota Simion Florea Marian. În zonele urbane, tinerii mergeau cu un „șipușor cu apă neîncepută sau cu parfum” pe la casele cunoscute unde erau fete și copile și, poftiți înăuntru, începeau să stropească fetele.

„Fetele, după ce au fost în chipul acesta udate, invită pre cei ce le-au udat la masă, îi cinstesc și primesc cu tot felul de copturi și, dacă sunt înrudiți sau mai de aproape cunoscuți, le dau, drept suvenire, și câte un ou care e mai frumos.”

În schimb, flăcăii de la sate se trezeau dis-de-dimineață, luau „o cofiță plină de apă neîncepută” și mergeau pe la casele unde se aflau fete și „pre care fată o surprind sau o găsesc dormind o udă cumsecade”.

Fata care era udată cu apă era bucuroasă – cu cât veneau mai mulți feciori la udat, cu atât era mai bine și fiecare purta credința că, în acel an, se va mărită.

Uneori, fetele erau luate pe sus de feciori. Etnologul Tudor Pamfile în studiul „Sărbătorile la români”, publicat în 1914, povestea:

„Aşa îmbrăcate şi gătite, cum sunt, le duc până la o fântână, pârâu, baltă sau şi la un eleşteu din apropiere şi acolo toarnă vreo două-trei cofe de apă pe dânsele, ori le cufundă cu haine cu tot înăuntru şi le udă. Iar după ce le botează astfel le dă drumul. Cu toate acestea, fata udată nu se supără, ci din contră, se bucură crezând că, întâmplându-i-se aceasta, în decursul anului de bună seamă se va mărita.”

Originea acestei datini e prezentată într-o legendă despre o fată de creștin și una de păgân. Cea de creștin mergea, a doua zi de Paște, să vândă câteva ouă albe, iar fata de păgân a vrut să le cumpere, dar, cum nu avea suficienți bani la ea, i-a propus să meargă împreună acasă, să ia banii și să-i dea.

Pe drum, fata de creștin îi vorbea celeilalte despre legea creștinească, spunându-i „să treacă și ea la această lege”, însă i-a răspuns: „Numai atunci voi crede, când se vor preface ouăle cele albe, ce mi le-ai vândut, în roșii.”

Cum spune povestea, „n-a apucat bine a rosti cuvintele acestea și iată că – minunea minunelor – toate ouăle se făcură roșii”.

Când au văzut asta, cele două fete „leșinară de spaimă”. Câțiva băieți care tocmai treceau atunci pe drum și le-au văzut, s-au dus repede la o fântână, au scos apă și au alergat la fete „și le udară, iar fetele în urma aceasta se treziră”.

Drept recunoștință, fetele le-au dăruit ouă roșii. De atunci a rămas datina ca băieții să ude fetele a doua zi de Paște și, ca răsplată, să primească ouă roșii.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.