Elisabeta Rizea, lecția de demnitate

„Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea.” – Elisabeta Rizea

Lumea nu s-a limpezit și probabil nici nu se va limpezi vreodată așa cum și-ar fi dorit să o vadă această femeie simplă, un model de curaj, un simbol de rezistență cu demnitate, o imagine a luptei țăranului nevoit să se confrunte cu marasmul comunism. Născută într-o familie modestă de țărani dintr-un sătuc de munte argeșan, Elisabeta Rizea și-a început călătoria în lume în urmă cu 106 ani, în ziua de 28 iunie.

Elisabeta Rizea | Sursa foto: Cultural BZI.ro

În 1945, când destinul României s-a schimbat dramatic și comuniștii au preluat puterea, Elisabeta Rizea împlinise 33 de ani. Trăia în căsuța ei de la țară, în Nucșoara, alături de soțul ei, Gheorghe, singura lor fiică, Laurenția, pe care o născuse la 19 ani, și o altă fiică, Elena, din prima căsătorie a soțului, a cărei mamă murise la naștere. Muncea pământul și creștea în ogradă câteva animale. Își purta portul popular, așa cum a fost învățată.  Nu făcuse multă școală – a abandonat-o la 14 ani pentru a lucra pământul și a avea din ce să trăiască – dar a înțeles repede, mult mai repede decât alții, că noul regim e funest.

„Câți mai știu astăzi că pentru a învinge acest sătuc de munte, Nucșoara, trupelor de Securitate și Miliție le-au trebuit zece ani și mobilizarea celui mai mare număr de securiști pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste…?” – elisabetarizea.ro

Gheorghe și Elisabeta Rizea, la căsuța lor din Nucșoara| Sursa foto: neamulromanescblog.wordpress.com

Gheorghe, bărbatul ei, a intrat în grupul de rezistență anti-comunistă numit „Haiducii Muscelului”  format în 1949 și condus de colonelul Gheorghe Arsenescu și de locotenentul Toma Arnăuțoiu. Timp de patru ani, Elisabeta Rizea mergea prin munții Făgăraș la cei din grup pentru a le duce hrană și toate cele necesare.  După ce comuniștii au început naționalizarea, să ia pământurile oamenilor, în satul ei tot ea a fost printre opozanții cei mai aprigi. Cum pentru comuniști cei care nu li se supuneau erau dușmanii nu doar ai lor ci ai neamului, nu le-a luat mult până când i-au pus acestei femei eticheta „dușman al poporului”.

12 ani a fost ținută în penitenciarele din Pitești și Jilava, unde a fost supusă unor torturi crunte, ce amintesc de cele medievale. Și totuși, a rezistat și nu a trădat. Nu le-a spus celor care o torturau cu bestialitate unde sunt ascunși cei care încercau să lupte împotriva comunismului.

„Apoi m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coada cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligul de lamba din tavan. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani. Căpitanu Cârnu mi-a tras scaunu’, celalalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut.” – din mărturisirile Elisabetei Rizea.

Gheorghe și Elisabeta Rizea | Sursa foto: radioromaniacultural.ro

A fost condamnată la moarte, după care probabil cineva și-a spus că sentința ar fi cumva prea blândă și a schimbat-o cu închisoare pe viață. Nu a fost nici închisoare pe viață, i s-au dat 25 de ani și, în final, a fost eliberată în 1964, „când a venit amnistia”.

Cu genunchii distruși de la atâtea bătăi, fără să mai fie în stare să se țină pe picioare, îngenuncheată, dar nu supusă, nici învinsă, s-a întors în satul ei. A supraviețuit în timp ce călăii ei muriseră rând pe rând. A supraviețuit cu demnitate.

Cu regele Mihai | Sursa foto: universulargesean.ro

În 1992, și-a spus prima dată povestea care a apărut în seria „Memorialul durerii”. În 2001, regele Mihai a vizitat-o acasă.

„A venit Majestatea Sa. Mama stătea într-un cărucior cu rotile, că nu mai putea să meargă, dar cu greu s-a ridicat în picioare, s-a sprijinit de perete şi aşa l-a primit pe rege. «Veto, eşti mai mică decât mine, dar tot eu am venit la tine», i-a zis regele, mamei. Apoi, s-au îmbrăţişat, un rege şi o femeie simplă, de la ţară. Am plâns. Cred că cea mai mare onoare pentru mama a fost acea îmbrăţişare. A fost recompensată pentru toată suferinţa prin care a trecut“. – Fiica Elena, în ziarullumina.ro

A povestit cu patimă ce a îndurat. Apoi, la 91 de ani, într-o zi de toamnă, a închis ochii pentru totdeauna. S-a dus după ce a spus lumii ce a însemnat comunismul pentru ea, o femeie simplă care a avut puterea să reziste și să lupte cu un regim odios.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.