Editia de Dimineata

Emil Cioran, conversații în singurătate: „Am avut exact viața pe care am vrut-o”

„Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa.”

„Opera este o mască”, scria Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995) într-un articol publicat în La Nouvelle Revue Française, în 1993, Manie épistolaire. A dat și „mari exemple” în acest domeniu în care, evident, „indiscreția e regula”.

În cărțile pe care le-a scris, Friedrich Nietzsche „joacă un rol, se erijează în judecător sau profet, își atacă prietenii și dușmanii”, în vreme ce, comenta Cioran, „în scrisori se plânge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărât”, tocmai opusul „a ceea ce se vede în necruțătoarele sale verdicte și imprecații, adevărată însumare de diatribe”.

„Mi-e cu neputință să recitesc romanele lui Flaubert; în schimb, scrisorile lui sunt întotdeauna vii”, consemna Emil Cioran.

Se găsește, cum e firesc, și excepția, de data asta una „tragică”, în stilul unui alt scriitor francez care, cu patru, cinci luni înainte de a muri, scria că „n-ar fi trebuit să avem nevoie de cataclism pentru a iubi viața”.

Acesta și-a petrecut ultimii 14 ani ai vieții „într-un pat îngust sub un maldăr de pături din lână subțiri” unde scria de zor la romanul lui. Ultimele două volume din À la recherche du temps perdu înseamnă „tot ce s-a scris mai subtil și mai tulburător despre umilința de a îmbătrâni”, credea Cioran și nota că le-a „citit și recitit cu o lăcomie aproape convulsivă”.

Pe de altă parte, considera scrisorile lui Proust „exasperante la maximum, insuportabil de pline de complimente, scrise de un monden ce voia cu orice preț să-și ascundă viața”.

Emil Cioran, portret / Credit foto: © Marion Kalter, Sursa foto: MutualArt | Manuscris / Sursa: Artmark

„Avantajul de-a fi un leneș”

În ceea ce-l privește, se confesa Cioran, „având avantajul de-a fi un leneș” – „scrisul epistolar îi dă leneșului iluzia activității” –, a scris „un număr considerabil de scrisori”, multe pierdute, în special cele din tinerețe:

Dacă îmi pare rău după ele asta nu-i din cauză că ar fi avut cea mai mică valoare obiectivă, ci fiindcă numai prin ele m-aș putea regăsi așa cum eram la sosirea în Franţa, la 26 de ani.

Despre cărțile scrise în limba română în acei ani: „Îmi sunt mai mult sau mai puțin străine și mi se par deopotrivă vii și ilizibile. În fond, cărțile sunt accidente; scrisorile – evenimente: de aici și suveranitatea lor”.

Un „mare iubitor de corespondență”

În volumul Scrisori către cei de acasă, publicat în 1995 de editura Humanitas, au fost selectate, nota editorul, „cele mai reprezentative eșantioane de ‘personalitate epistolară’, dacă se poate spune astfel, ale autorului Căderii în timp. Ele sunt interesante deopotrivă din unghiul intimității familiale, ca și sub raport biografic, moral, filozofic, sentimental și istorico-literar”.

„Mare iubitor de corespondență”, Emil Cioran a păstrat „relații epistolare” cu familia, cu prieteni, cu diferite cunoștințe, ori editori, ziariști, anumite oficialități.

Dintre toate, scrisorile către părinți și cele trimise fratelui său mai mic, Aurel Cioran, reprezintă „practic un ‘jurnal’ ce acoperă patruzeci de ani din viața scriitorului”. Motiv pentru editorul acestui volum de a sublinia: „Dacă se poate imagina un Cioran mai transparent decât cel din propria-i operă, acela se află integral și pe deplin elocvent în acest volum”.

Emil Cioran, portret / Credit foto: © Rogelio Cuellar, Sursa foto: imdb

„Poate viitorul nu e așa de negru pe cât mi se pare”

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, în ziua de 8 aprilie în anul 1911. Tatăl scriitorului, Emilian Cioran, preot, apoi protopop și în cele din urmă consilier metropolitan, a murit la 73 de ani, în decembrie 1957. Mama lui, Elvira, născută în 1888, a murit în 1966. Din Paris, le-a trimis părinților scrisori în care le povestea, în general, despre anumite momente și întâmplări din viața pe care o ducea în Franța.

La 10 august 1944, le scria din Paris:

Azi m-am întors de la țară. Probabil că o să rămân la Paris, orice s-ar întâmpla. M-am îngrășat și m-am refăcut complet. Am mâncat de toate, ca înainte de război. Am stat acolo trei luni. Mă bucur că sunteți cu toții bine.
[…]
Bursa nu mi-a sosit încă pe cele șase luni din urmă. Probabil că nu va mai veni. Oricum ar fi, eu am totuși rezerve și o să mă descurc încă multă vreme. Cine știe, poate viitorul nu e așa de negru pe cât mi se pare.

„Îmbătrânim cu toții iremediabil și fără scăpare”

Cel care mărturisea „oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea” și scria că „defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe”, confruntat cu neajunsurile din timpul războiului și cele de după și cu provocările vieții de zi cu zi, s-a dovedit a fi totuși prevăzător. În februarie 1946, le trimitea părinților o nouă scrisoare:

Câtă vreme voi mai rămâne în Paris? Nu pot să fac nici un fel de precizare, deoarece sunt pe cale să termin o carte în franțuzește, pe care aș vrea s-o public: lipsește însă hârtia și alte multe.

Viaţa aici e normală și liniştită, dar scumpă. Eu m-am mutat de la vechiul hotel, fiindcă mi-era frică de iarnă și de frig. Aici unde sunt, deși mai scump, e foarte cald, am soare și alte avantajuri.

Continui să mănânc la cantină, fiind mult mai ieftin decât la restaurant. În afară de asta sunt invitat foarte des. N-am slăbit deloc, dar nici nu m-am îngrășat. În nici un caz n-am de ce să mă plâng. Haine am pentru câțiva ani; le cumpărasem din prevedere și nu m-am înșelat.

Și încheia:

Când mă gândesc că voi împlini 35 de ani în câteva luni, mă apucă disperarea. Îmbătrânim cu toții iremediabil și fără scăpare.

La puțin timp după ce a împlinit 35 de ani, în aprilie 1946, le povestea:

Vă scriu de la ţară, de la un prieten francez medic, care m-a invitat să stau la el vreo zece zile. Cum regiunea e bogată și el câștigă mult, e inutil să vă spun că mănânc dumnezeiește, cum la Paris n-ar fi posibil decât cu sume fantastice.

Emil Cioran, ca. 1950 / adoc-photos/Corbis via Getty Images, via Wikipedia, domeniu public

„…totul e posibil și în bine și în rău”

Nota că „în materie de legături cu oamenii am devenit sceptic” și mărturisea:

Cred că totul e posibil și în bine și în rău — și că cea mai mare greșeală e să iei o atitudine. Eu mă țin la o parte de colonia românească de aici, unde nu sunt decât intrigi și conflicte, ce nu mă interesează absolut deloc.

Până acum nici un prieten din țară nu mi-a scris nici un cuvânt: poate că e mai bine așa.

De altfel țin absolut să devin un scriitor de limbă franceză. La ce îmi servește aici c-am publicat cinci cărți în România? Nimeni nu le poate citi.

În septembrie, în același an, le scria că „viața s-a normalizat” la Paris, deși „nu e ce-a fost înainte de război”, dar încep să se găsească din nou fructe, „la prețuri ieftine”, legume și carne:

Nu trebuie să fiți îngrijorați de mine. Deși n-am spirit practic, am început să văd lucrurile așa cum sunt, și experiența și lipsa de iluzii m-au făcut mai adaptabil și mai conciliant…

„În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate”

Fratelui său, Aurel (Relu), îi scria în același an 1946:

Pricep perfect situația ta și dezamăgirile tale, deși n-am făcut războiul. Dar epoca pe care-o trăim e suficient s-o privești ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credințe și la orice credință viitoare. Mai cred poate în inteligență și-n focul de artificii al spiritului.

‘Realitate’ nu există decât în suferință, dar moartea o anulează și pe ea, așa încât în cele din urmă nimic n-are nici o consistență.

Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare și marii poeți englezi. În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate.
[…]
Chestia cu însurătoarea e o pură invenție. Cine-o fi scornit-o? Despre mine au circulat întotdeauna vești false. Ceea ce e adevărat e că la 35 de ani căsătoria îmi pare mai puțin absurdă decât la 20. Dar de ce să-mi complic viața inutil?

În locuința din Paris, în anii 1980 | Sursa: Cultural Opposition

„Locuiesc într-o mansardă, mănânc într-o cantină studențească”

În 2 decembrie 1946, îi trimitea o epistolă unei prietene în care îi destăinuia:

… m-am dezrădăcinat într-o aşa măsură, încât lăuntric simt că nu mai am dreptul la amintirea nimănui. În curând se vor împlini zece ani de când sunt la Paris, adică în singurul loc de pe glob unde se poate trăi. Acest răstimp comportă consecințe din cele mai grave și din cele mai agreabile.

Vreau să spun că sunt fericit de a fi aici și nefericit de a nu mă mai putea imagina altundeva.

Despre ceea ce fac n-am nici o idee. Cred că nu fac nimic. Locuiesc într-o mansardă, mănânc într-o cantină studențească, n-am profesie — şi natural că nu câștig nimic. Nu pot considera nemiloasă soarta ce mi-a permis să trăiesc până la 35 de ani liber și în marginea societății. Raționamentul meu a fost totdeauna simplu: când nu va mai merge mă împușc.

Socoteala n-a fost proastă, căci mi-a îngăduit — contrar turmei din jur — să perseverez… în ființă fără teroarea viitorului.

Fără constrângeri, fără umilințe, fără griji meschine

După 28 de ani, într-o scrisoare datată 29 aprilie 1974, din corespondența cu un prieten din copilărie, Emil Cioran făcea o nouă mărturisire despre viața pe care a ales să o trăiască:

Aș fi ingrat și ultimul dintre imbecili dacă mi-aș deplînge viitorul. Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viața pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape, o viață de leneş, cum nu sunt multe în acest veac.

Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, și dacă m-am străduit să scriu și eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nici o clipă de la ideile și gusturile proprii.

Dacă sunt nemulțumit de ce am făcut, genul de viață pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulțumeşte. Și asta înseamnă enorm.

În rest, știu perfect că ceea ce mă așteaptă n-are cum să fie strălucitor: noroacele de altădată trebuie plătite.

Foto Cover: Emil Cioran, portret / Credit foto: Marion Kalter, Sursa foto: MutualArt | Manuscris / Sursa: Artmark

Exit mobile version