28 ianuarie 2023, 20:42

„Cei care veți veni aici, să știți că și eu am văzut ceea ce veți vedea” – Emile Javelle, amintirile unui alpinist

„Te vezi singur în fața înfricoșătoarei desfășurări a spațiilor și ești covârșit de gândul că universul este o taină mare, despre care nicio filosofie nu ne poate da o lămurire adevărată, și cu cât ni se deschid ochii, cu atât această taină se mărește.”

„Oameni buni de la șesuri, din fundul jețului vostru nu vă puteți închipui ce este pe sufletul celui care a călcat pe un pisc încă neexplorat înaintea lui; el e încredințat că, din vremurile uitate, de când aceste stânci ființează și înalță goliciunea lor la cer, dânsul cel dintâi a pășit pe ele; ochii lui cei dintâi au privit de aci; glasul lui cel dintâi a sfâșiat tăcerea, care a dăinuit aici de la începutul lumii; îi este dat lui, om luat întâmplător din mulțime, să se ivească pe acest pisc sălbatic, ca cel dintâi reprezentant al omenirii; i se pare că este vrăjită această clipă, în care se sfințește prietenia pământului și omului într-un loc. Fie pe culmile Alpilor, fie în mijlocul pajiștilor Australiei, oriunde omul calcă vreun pământ, pe care îl știe virgin, de bună seamă că el încearcă o adâncă emoție”, scria Emile Javelle (6 septembrie 1847 – 24 aprilie 1883), profesor, scriitor, alpinist francez.

Alpinist experimentat, Emile Javelle a urcat în 1872 pe Mont Blanc, cel mai înalt din Alpi. A realizat prima ascensiune pe Tour-Noir, în masivul Mont Blanc, și pe Pointe de Zinal, vârf în Alpii Pennini.

După moartea lui, scriitorul și naturalistul Eugène Rambert a adunat într-un volum texte scrise de Emile Javelle, și l-a publicat în 1886 cu titlul Souvenirs d’un alpiniste.

Cascadă în Alpi | Emile Javelle (1847 – 1883), portret

„Cartea de căpătâi a generației mele de alpiniști”

Într-o evocare a lui Emile Javelle, fotograful montan și alpinistul Emile Gos (1888-1969) scria: „Amintirile reprezintă cartea de căpătâi a generației mele de alpiniști; toți am citit-o și recitit-o, descoperind de fiecare dată cele mai frumoase gânduri, cele mai profunde impresii inspirate de munte”.

Câteva fragmente din Amintirile lui Emile Javelle, în traducerea lui Nestor Urechia, 1916.

„El înseamnă înainte de toate: omul a venit aici”

„Când sălbaticii noștri strămoși puseră cei dintâi stăpânire pe pământul, atunci acoperit cu păduri, astăzi cuprins de bucate și orașe, de câte ori soseau pe o înălțime, ei clădeau o grămadă de pietre, un cairn, cum zic azi alpiniștii englezi, care au păstrat această veche vorbă celtică. Și noi tot așa facem, când sosim pe o creastă virgină a munților noștri; cu chipul acesta, ne supunem mai mult unui fel de instinct decât unei vechi tradiții: și acest cairn îl socotim, precum îl socoteau și strămoșii noștri, nu numai ca un monument de vanitate personală; el înseamnă înainte de toate: omul a venit aici, de acum înainte acest punct al pământului este al lui.”

Credit foto: © Christelle Olivier / Pixabay

„Pe când le așază, unele peste altele, simțiri deosebite îi răscolesc sufletul”

„În cugetul celui care le-a îngrămădit, aceste pietre închipuie atâtea și atâtea lucruri, care nu sunt numai vanitate. Pe când le așază, unele peste altele, simțiri deosebite îi răscolesc sufletul, simțiri de care el n-are decât prea puțină conștiință și pe care nicicum nu le bănuiește semenul său din câmpie, care stă comod în jeț.”

„Omenirea nu mai este, a pierit; de abia îi ghicești urmele”

„De pe acest vârf de munte vezi lumea, omul, viața cu totul altfel. Omenirea nu mai este, a pierit; de abia îi ghicești urmele: niște punctulețe și niște zgârieturi alburii în fundul cutelor vinete ale văilor. Te vezi singur în fața înfricoșătoarei desfășurări a spațiilor și ești covârșit de gândul că universul este o taină mare, despre care nicio filosofie nu ne poate da o lămurire adevărată, și cu cât ni se deschid ochii, cu atât această taină se mărește.”

„Te întrebi, cu mai multă neliniște ca în orice altă clipă, ce ești, unde mergi…”

„Vederea acestei nemărginiri goale ne înfricoșează. Te întrebi, cu mai multă neliniște ca în orice altă clipă, ce ești, unde mergi, de cumva nu-ți este sortit să nu mai vezi lumea cea frumoasă, de care inima ți-e îndrăgită; te întrebi dacă inima, acest focar de iubire, ce simți că colcăie în pieptu-ți, nu este decât o flacără mică, ce pâlpâie o clipă și piere într-o beznă necunoscută. Toate acestea le cugeți limpede sau nelămurit, dar le cugeți.”

Vârful Javelle / Le Tour-Noir | Foto credit © Emile Gos

„Să știi că și sufletu-mi a fost duios tulburat la priveliștea tainicei frumuseți”

„Cu o mândră bucurie clădești acest cairn, care ți-adeverește biruința, dar nu lipsește nici lacrima, lacrima inimii, de nu a ochilor. Îți vine să sapi pe aceste pietre: «Et in Arcadia ego». Oameni, frații mei, cei care veți veni aici, să știți că și eu am văzut ceea ce veți vedea; să știi că și sufletu-mi a fost duios tulburat la priveliștea tainicei frumuseți.”

„Lăsați să dăinuiască cât mai mult această amintire a mea”

„O, cât veți trăi, rostiți-mi numele, să trăiesc și eu în cugetul vostru. Stânci, voi statornicelor, lăsați să dăinuiască cât mai mult această amintire a mea.

Nu întotdeauna cu astfel de gânduri au fost clădite aceste piramide de piatră, totuși țin să cred că tot omul care a avut fericirea să alcătuiască un cairn, pe vreun pisc al Alpilor, n-a făcut acest lucru cu nepăsare sau numai cu scopul de a-și lăsa acolo numele…”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol