7 august 2020, 1:44

Eminescu din amintirile lui Teodor V. Ștefanelli: „Trăia cât se poate de simplu…”

„Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puține pretenții ca dânsul.”

Istoric, poet, prozator, jurist, un intelectual care a avut „pasiunea cercetătorului, cultul pentru adevăr și condeiul”, Teodor V. Ștefanelli a fost cel care a scris primele memorii despre Eminescu. Prima ediție a volumului Amintiri despre Eminescu de Teodor V. Ștefanelli a apărut în 1914.

Timp de aproape două decenii, între 1860 și 1878, Teodor V. Ștefanelli a fost prin preajma lui Eminescu – în  perioada claselor a III-a și a IV-a de la Cernăuți, între 1858 și 1860, și a liceului, între 1860 și 1863, a Universității vieneze, a pregătirii serbărilor de la Putna, a întâlnirii bucureștene. Au fost prieteni și, după mai bine de un sfert de veac de la moartea poetului, a adunat într-un volum amintirile lui legate de Eminescu.

În iulie 1885, fotografie făcută în atelierul lui Nestor Heck din Iași | Sursa foto: Wikipedia, domeniu public

 

„… era foarte superstițios și se temea grozav de stafii.”

Colegii din timpul școlii de la Cernăuți spuneau că Eminescu iubea literatura și istoria, mitologia grecească, încât profesorul îl punea deseori pe el să le povestească celorlalți elevi care îl ascultau „cu mare atenție”.

Devenise faimos printre colegi cu pasiunea lui pentru cărți – un coleg, Alexandru Ștefanovici, viitor doctor, povestea că, în vreme ce Eminescu citea, „noi, iștilalți, duminicile și în ceasurile slobode mergeam adeseori să batem mingea pe câmpul de exerciții din dosul grădinii publice… Eminescu prefera să stea acasă și să citească felurile cărți care se găseau în biblioteca liceului… iar când ne întorceam seara acasă avea obiceiul de a ne povesti din cele citite. O făcea aceasta, și rugat fiind de noi, și de teama de a sta singur pe seară în odaia lui, căci era foarte superstițios și se temea grozav de stafii”.

Un alt coleg spunea că, pe lângă istorie și literatură, era interesat de folclor: „De mic copil Eminescu avea darul de a spune povești, în schimb era slab la matematică”. Latina și matematica nu i-au fost pe plac și notele mici obținute l-au obligat să repete clasa. În acest fel, între 1861–1863, Ștefanelli a devenit coleg cu Eminescu, însă fiind 140 de elevi au fost două clase: Eminescu era în A, în timp ce Ștefanelli a învățat „în despărțitura B”.

Viena, Austria, circa 1869, anul în care Mihai Eminescu a ajuns acolo pentru studii în filosofie | Artist: Rudolf von Alt | Sursa: MagnoliaBox

„Viața mea, ciudată și… inexplicabilă…”, un manuscris eminescian.

Cele mai consistente amintiri legate din perioada școlii și a liceului din Cernăuți sunt lăsate de Ștefanelli. El rememora despre fostul lui coleg: 

„Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru pieptănat pe frunte spre ceafă, cu frunctea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat.”

Istoria antică și „faptele învăluite în nimburi mitice și misterioase ale regilor din cea mai depărtată antichitate” erau teme ce îi stârneau mereu interesul, iar în poeziile lui, scria Ștefanelli, s-au regăsit deseori „figurile luminoase din cronicile antice, pline de misticism”.

„…contribuia cu neastâmpăr ca să ridicăm pulberea în aer.”

În vremea liceului, Eminescu „era vorbăreț și vioi ca mai toți colegii săi, și avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. Acest zâmbet prielnic a câștigat inima colegilor săi, ceea ce nu împiedica însă ca la certe ocazionale să se ghionteasă între dânșii de-a binelea, și în acest cazuri de luptă tragicomică părul lung al lui Eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi. Dar supărarea nu ținea mult și iarăși eram cu toții buni prieteni. Când avea să intre profesorul Pumnul (n. Aron Pumnul) în clasă era mare liniște și aceasta din cauza respectului și iubirii ce aveam toți pentru acest bărbat, dar față de alți profesori nu existau aceste considerațiuni și vuietul, jocurile și săriturile erau la ordinea zilei. Eminescu contribuia și el din toată inima și cu toată vioiciunea unui copil neastâmpărat ca să ridicăm pulberea în aer, și se întrecea cu noi, cine va sări mai ușor peste bănci.”

„Ah! Ești un laș și te voi pălmui!”

Teatrul a avut o uriașă influență asupra lui Eminescu, iar în cele două luni și jumătate cât au ținut reprezentațiile trupei Tardini-Vlădicescu în Cernăuți, întregul oraș a fost cuprins de un entuziasm fără margini. În repertoriu erau piese românești și cântece patriotice și toată suflarea din oraș se afla la spectacole – inclusiv „clerul, în frunte cu mitropolitul, în ciuda canoanelor”. Nici Eminescu, nici Ștefanelli, nu au lipsit de la reprezentații. Ștefanelli a povestit:

„Eminescu era foarte atent la cele ce se petreceau pe scenă. Sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii, și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observări. Îl supăra mult și aplauzul zgomotos din teatru, pentru că în acest aplauze se pierdeau multe fraze și melodii ale artiștilor. Pe Eminescu nu l-am văzut aplaudând niciodată, dar acțiunea din piesa reprezentată se oglindea în fața sa și în ochii săi scântâietori. Dacă ieșeam între acte prin coridoarele teatrului, atuncea Eminescu fredona melodiile auzite pe scenă sau repeta fraze din piesa reprezentată.

Îmi aduc aminte că la o astfel de ocazie, după ce fredonsase o melodie, se oprise deodată drept înaintea unui student, cunoscut al său, și-i zise brusc în față fraza auzită în acea seară pe scenă: «Ah! Ești un laș și te voi pălmui!» Studentul, căruia se vede că-i scăpase această frază, era surprins de amenințarea lui Eminescu și se dete repede într-o parte. Noi ceilalți izbucnirăm într-un hohot de râs, iar Eminescu îi zise râzând și el: «Mă! Tu nici nu știi ce s-a jucat pe scenă!»

Eminescu, portret din 1869, Praga | Fotograf: Jan Tomas / Sursa: Wikipedia

Viena. În studenție.

În toamna anului 1869, era înscris la Universitatea din Viena. Despre Eminescu din perioada vieneză, Ștefanelli a lăsat bogate însemnări, așa cum a făcut și un alt prieten al poetului, Ion Slavici, pe care l-a cunoscut la Viena.

Despre cum arăta la 20 de ani: „Eminescu cât timp a petrecut în Viena arăta de regulă foarte bine și era deplin sănătos. Prin pielița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Și râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalți din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ți se lipea de inimă. 

Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfățișase senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani”. 

Despre felul în care se îmbrăca: „Eminescu nu ținea defel la modă, dar hainele sale erau totdeauna curate și le purta atât de mult până deveneau imposibile. A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era după opinia lui Eminescu un lux fără rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară și iarna numai unul de iarnă. Când vara avea lipsă de bani, el le punea zălog hainele de iarnă și le scotea abia târziu, toamna. «Stau mai bine acolo», îmi zicea el, «și sunt scutite de molii». Luxul unei redingote și-l permitea însă.”

Despre stilul lui de viață: „Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puține pretenții ca dânsul. Când avea bani, mânca bine, iar când erau paralele pe sfârșite, se mulțumea cu puțin, fără ca să putem presupune că cauza acestei frugalități ar fi lipsa de bani. 

Nu dispuneam nici noi ceilalți colegi de mai multe parale decât Eminescu, dar aveam grijă să ne asigurăm pentru luna întreagă… Dacă nu cheltuiam pentru operă, teatru, concerte sau alte petreceri, mâncam bine seara, altfel trebuia să ne mulțumim cu foarte puțin, Eminescu însă nu era așa de practic ca noi și nu avea grija de mâine. 

Lăsa ca totul să se rezolve de la sine și devenea astfel un joc al împrejurărilor… Dus pe gânduri și preocupări și pe atuncea de vreo idee ce-i frământă creierii, el uita adesea și de masă și trebuiau colegii să-i aducă aminte de această necesitate prozaică.”

Ultima fotografie, 1887–1888 | Fotograf: Jean Bieling / Wikipedia, domeniu public

Despre felul cum petrecea: „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua multe cafele negre și fuma mult.”

Despre ceea ce îi provoca necaz: „…supărarea cea mai mare pentru Eminescu era că nu primea regulat banii de acasă. Soseau adesea abia după mai multe luni și în vremea aceasta Eminescu trebuia să facă datorii, să trăiască neregulat și să rămână adesea nemâncat. […] 

… orișicum aceste griji materiale produceau în Eminescu depresiuni psihice, îl făceau tăcut, indispus și nervos. În astfel de împrejurări, dispărea veșnicul său zâmbet de pe buze, dar suferința sa era liniștită, era un fel de resignațiune și melancolie, căreia îi da expresie printr-un adânc oftat și printr-o unică vorbă mai grea ce am auzit-o din gura lui, adică: «tu-i neamul nevoii!»

Dar această stare psihică nu dăinuia mai mult decât până-i soseau banii de acasă. Atunci plătea datoriile, era iarăși bine dispus, zâmbetul îi revenea iarăși și apoi se răzbuna pentru mizeria îndurată, mâncând bine și trăind din belșug câtva timp. Pe astfel de vremuri nu-l vedeai zile întregi și venea târziu noaptea acasă. După un timp se liniștea și ducea iarăși tot traiul lui obișnuit, când lipsă, când belșug.

Eminescu însă nu avea grija zilei de mâine și din cauza aceasta era adesea silit să ducă lipsuri și să sufere.”

Despre singura grijă banală pe care o avea: „Dar de una avea Eminescu grijă, și anume să nu-i lipsească acasă cafeaua neagră și tutunul. Era nenorocit când îi lipseau aceste două stimulente și nu putea scrie. […] …când îi soseau paralele se aproviziona cu cafea râșnită și cu spirt. Mașină pentru fiert cafea avea, și era meșter în prepararea unei cafele turcești cu caimac.”

La București. „am ajuns jurnalist, adică calic.”

În 1873, Eminescu și ceilalți colegi de la alte facultăți și-au încheiat studiile la Viena și cei mai mulți s-au reîntors în țară, cu promisiunea ca din cinci în cinci ani să se reîntâlnească într-un loc stabilit înainte – o promisiune făcută pe viață de care s-au „dezlegat” după prima întâlnire. După cinci ani, Ștefanelli, între timp ajuns judecător în Bucovina, a mers cu un coleg la București pentru întâlnire. Au trecut mai întâi pe la hotelul „Dacia” unde se afla atunci redacția ziarului Timpul și unde știau că lucrează și Eminescu.

El își amintea:

„În sala întâi aflarăm pe un domn călare pe un fel de cal de lemn care-i ținea loc de scaun; el scria la o masă înaltă și ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea.” După ce au plecat din redacție, împreună cu Eminescu, au aflat cine era „călărețul” – Caragiale.

Întâlnirea cu Eminescu, povestea Ștefanelli, a fost o bucurie pentru amândoi:

„Ce  mai faci, puiule, îl întrebai? Mizerie, băieți, mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic…”

Și au depănat vechi amintiri vieneze:

„Zilele câte le-am petrecut în București a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile; mânca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui; el comanda și noi plăteam.

[…]

… aceste zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădând grija lumească, precum zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieții noastre de studenți și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mânca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând, fără știrea mea, o pereche de pantaloni de-ai mei”.

Mormântul poetului din cimitirul Bellu, București | Credit foto: Mira Kaliani

…el zâmbea…

Înainte de plecarea lui Ștefanelli din București, cei doi au făcut o plimbare pe Calea Mogoșoaiei (Calea Victoriei):

”…l-am întrebat cum o mai duce, cum trăiește. …îmi răspunse cu un vers cunoscut dintr-un poet german: «Sărac la pungă și bolnav de inimă / Îmi petrec lungile-mi zile». 

Mi-a rămas adânc întipărit acest răspuns și nu-l pot uita de atâta vreme. Eminescu nu pronunțase versul acesta într-un ton jeluitor, ca unul ce ar suferi și ar avea lipsă de ceva; nu, acuma, ca și altădată și poate ca totdeauna față de colegii săi, el zâmbea…”

„prea târziu, prea devreme…”

În 2 februarie 1889, Mihai Eminescu a fost internat în sanatoriul dr. Suțu. În 15 iunie, în jurul orei 3 după amiază, s-a stins din viață. A fost înmormântat în ziua de 17 iunie, în cimitirul Bellu din București, dus într-un car modest și simplu, pe o ploaie măruntă și tristă.

La moartea lui Eminescu, I.L.Caragiale a publicat un faimos și emoționant articol, În Nirvana:

„Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de cât suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. 

Să doarmă în pace necăjitul suflet!

Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.”

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.