Astăzi ne gândim la empatie ca la o modalitate de a înțelege experiența altuia. Dar când cuvântul englezesc „empathy” a apărut în 1908, ca traducere a cuvântului german „Einfühlung”, el denota o abilitate estetică de a aprecia obiecte și natura.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, psihologii germani au definit Einfühlung ca un transfer estetic al experiențelor noastre subiective către obiecte din lume. A empatiza însemna să ne proiectăm sentimentele în forme de artă și în natură. Unul dintre teoreticienii centrali ai empatiei din această perioadă, Theodor Lipps, a declarat că empatia a contopit propriile mișcări și emoții imaginate cu formele din jurul nostru și, prin urmare, a fost cheia aprecierii noastre a frumuseții.
Prin empatie, dansezi fără se te miști din scaun
Empatia estetică era posibilă deoarece se baza pe capacitatea noastră de a genera imagini kinestezice sau imagini mintale de mișcare și simțire. În anii 1870, psihologii au dezvoltat noua metodă de introspecție sistematică, o reflecție științifică riguroasă asupra minții, care a cartografiat elementele gândirii și percepției. Când psihologii și-au condus propriile introspecții, au descoperit imaginea kinestezică, pe care au adăugat-o imaginilor mintale vizuale și auditive mai comune.
Empatia ca răspuns kinestezic a fost, de asemenea, centrală în aprecierea estetică a dansului modern. Deoarece dansul modern a renunțat la ideile baletului clasic și a prezentat mișcări noi, abstracte, el s-a bazat pe public pentru a răspunde direct mișcărilor la care asistau. Până în 1928, dansul modern devenise autonom:
- Martha Graham și-a creat propria școală și companie în New York;
- Doris Humphrey a înființat o companie cu Charles Weidman;
- Helen Tamiris a început să lucreze la cântecele ei inspirate de cultura afro-americană.
John Martin, critic de dans modern care scria pentru The New York Times , a susținut că, în timp ce priveau dansul modern, membrii publicului s-au simțit ca și cum ar fi adoptat cu imaginație ipostazele dansatorilor, în timp ce stăteau încă pe scaunele lor. Acest salt imaginar interior a fost o formă de empatie kinestezică.
De la dans la oameni
Dacă implicarea estetică a cuprins definiția principală a empatiei în primele decenii ale secolului al XX-lea, până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial acest sens a dispărut. Semnificația interpersonală a empatiei a ieșit în evidență, iar empatia a devenit aproape exclusiv înțelegerea experienței altuia. Cu toate acestea, pentru a face acest lucru cu precizie, a fost necesar să lăsăm deoparte propriile sentimente și să ne minimalizăm sinele, pentru a înțelege mai clar experiența altuia. În anii 1950, o serie de experimente psihologice a definit în mod explicit empatia ca fiind capacitatea de a prezice cu precizie răspunsul altuia.
Prin empatie, un psihoterapeut ascultă profund clientul, fără judecată, evaluare sau chiar fără să ofere sfaturi. Pentru a asculta eficient, terapeutul își lasă deoparte propriile sentimente și apoi se cufundă în experiența altuia. Modul empatic de a fi este un fel de apreciere estetică. Un răspuns empatic nu încearcă să controleze sau să schimbe situația altuia. În schimb, permitem unei alte persoane să fie pe deplin ceea ce este și nu încercăm să modificăm nimic. A empatiza cu altul în acest mod nu înseamnă a-l critica sau a-l judeca, ci a rezona cu întregul experienței lui.
A aprecia experiența altuia într-un mod dezinteresat nu înseamnă că nu acționăm. Fără o contemplare a amplorii experienței altcuiva, s-ar putea să nu descoperim intervențiile eficiente. Empatia marchează astfel pauza sau momentul de cufundare care ne ajută să vedem clar situația altuia fără judecată. Perspectivele obținute prin empatie pot fi apoi utilizate împreună cu facultățile noastre critice, pentru a modela acțiuni utile.