2 decembrie 2021, 3:01

Era tânăr, sărac, cu ochi de poet: „Slavici mi-a zis să vin la București. Dar ce să fac eu aici?”

„… avea atunci vreo douăzeci de ani. Statură mijlocie, îmbrăcăminte sărăcăcioasă, barbă care creștea nesupărată de bărbier, mustăcioară ce sta cum îi plăcea, fața destul de palidă, ochii însă, ochii…”

„Gheorghe Coșbuc omul este tot atât de interesant ca poetul”, începea ziaristul și scriitorul Russu Șireanu (Ioan Russu Șireanu, 22 iunie 1864 – 12 decembrie 1909) câteva dintre amintirile lui legate de poetul din Ardeal. Aceste mărturisiri au apărut într-un număr din 1905 al revistei literare Luceafărul, ediție specială dedicată omului și poetului George Coșbuc (20 septembrie 1866 – 9 mai 1918).

„…ochii însă, ochii erau de poet! Mari scânteietori și de o bunătate și veselie de copil.” (Russu Șireanu) | Portret George Coșbuc, sursa: revista Luceafărul, 1905 | Semnătura poetului | Manuscris, sursa: MNLR || Editat de Mira Kaliani

Ne salutăm ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea”

În iarna dintre anii 1888–1889, ajunsese din Ardeal în București tânărul poet, atunci în vârstă de 22 de ani. Russu Șireanu a rememorat prima întâlnire a lui cu Coșbuc:

Până atunci îl cunoscusem pe Coșbuc numai din nume: scrisese mai multe poezii în Tribuna de la Sibiu.

Într-o seară, Bogdan-Duică (Gheorghe Bogdan-Duică, 2 ianuarie 1866 – 21 septembrie 1934, istoric literar) îmi spune: «– E aici Coșbuc…», «– Unde?», «– Dincolo» – adică în odaia de alături în care locuia Duică. (Stam în aceeași casă.)

Curios ca să-l văd, trec dincolo. Ne salutăm ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea și nu ne-am fi despărțit decât ieri.

Coșbuc avea atunci vreo douăzeci de ani. Statură mijlocie, îmbrăcăminte sărăcăcioasă, barbă care creștea nesupărată de bărbier, mustăcioară ce sta cum îi plăcea, fața destul de palidă, ochii însă, ochii erau de poet! Mari, scânteietori și de o bunătate și veselie de copil.


„Scriu mai cu plăcere la amiază și seara, înainte de masă, și mai ales noaptea de la zece până după miezul nopții. Mă odihnesc de munca scrisului, ori ducându-mă la cafenea, să citesc reviste umoristice și varietăți de prin gazete, ori îmi caut vreun prieten glumeț și mă duc la vreo berărie.”

George Coșbuc, mărturisiri


„Am stat de povești până după miezul nopții. Poetul nostru se încălzise, ceaiuri nu mai știu câte am băut, dar țin minte că ne fermecase cu poveștile. Ne-a povestit de satul lui…” (Russu Șireanu) | Casa natală George Coșbuc, Hordou, azi Localitatea Coșbuc, județul Nistrița-Năsăud, sursa: revista Luceafărul, 1905

„Ne fermecase cu poveștile”

„Slavici mi-a zis să vin la București. Întruna m-a tot îndemnat. Dar ce să fac eu aici?”, mărturisea în graiul lui ardelenesc poetul. „Ei, asta e, o să-ți găsești și tu vreun căpătâi”, l-au încurajat cei doi, în vreme ce ceainicul a fost pus „în activitate”. Russu Șireanu povestea:

Am stat de povești până după miezul nopții. Poetul nostru se încălzise, ceaiuri nu mai știu câte am băut, dar țin minte că ne fermecase cu poveștile.

Ne-a povestit de satul lui, cum a fost odată cu fratele său la vânat și s-au urcat într-un arbore, de frica lupilor. […] Ne-a vorbit de șaga de pe la șezători și de bocetele de pe la înmormântări… În sfârșit, despre întreaga comoară de impresii ce o adusese cu sine din satul său, din munții Năsăudului. Apoi despre ștrengăriile de la gimnaziu. Povestea și râdea din toată inima.

Înainte de a trece munții, la București, în acel an, Coșbuc își petrecuse vara la Gura Râului, “Bocca del Rio” evocată un pic mai târziu de Lucian Blaga, un sat din Mărginimea Sibiului, și avea o sumedenie de amintiri.

Avea și o memorie de invidiat, notase Russu Șireanu, „căci mii de versuri știa”, și o fire așa cum îi stătea bine unui poet, mai ales în anii tinereții:

Ce temperament și fire fericită: bani nu avea, nici vreo perspectivă nu-și făcea că o să ajungă să câștige ceva… O zi ca alta însă era fără griji și nu se gândea decât la Zamfira lui și la celelalte eroine și eroi din poeziile pe care le-a scris mai târziu și care azi sunt podoabe ale literaturii românești.


„Mi-e groază de orice regularitate a timpului; nu hotărăesc niciodată nimic înainte și toate le las la bunul plac al momentului. Câte două săptămâni nu scriu nimic, dar apoi câte ale două săptămâni fac abuz de muncă.”

George Coșbuc, mărturisiri


„…după ce a dat soarele și s-a început munca în câmp și deal, Coșbuc nu a mai avut astâmpăr.” (Russu Șireanu)| Elena Popea, Primăvara

„Îi venise dorul de viața curată de la sate”

Până s-a desprimăvărat, tot în povești am dus-o”, mărturisea Russu Șireanu despre viața de „adevărați boemi” trăită în acea iarnă. Când era singur, Coșbuc scria poezii, iar „după ce a dat soarele și s-a început munca în câmp și deal, Coșbuc nu a mai avut astâmpăr”:

Dis de dimineață pleca afară din București. Îi venise dorul de viața curată de la sate, de câmp arat și de sămănături care înverzesc

«Vai, ce mai sărăcie de Bucureștii ăștia», zicea seara când se întorcea obosit, «pe la margini numai țiglării»…

Și pe acolo însă descoperise sufletul lui de poet lucruri interesante. Ne vorbea când despre vreun tip de țigancă «drăcoaică» – cuvântul lui favorit –, […] când despre un tip de bețivan «nostim»… Pe toți îi îmbrăca în haina albă a poeziei. De pe această vreme sunt cele mai energice (și unele erotice) poezii ale sale.

Și intrase în favoarea dlui Titu Maiorescu.

„Beam pe îndelete iar Coșbuc ne recita anacreontice.” (Russu Șireanu) | Portret, în Muzeul memorial “George Coșbuc”, localitatea Coșbuc, Bistrița-Năsăud

„Și-i da mâna să strige el «țal»”

Mai mult, a primit chiar și o slujbă – „ajutător pe lângă arhitectul ministrului de instrucție publică”– ceea ce stârnea mult haz printre cunoscuți, dar mai ales Coșbuc glumea de funcția lui. Primea chiar și leafă, „aproape 200 de lei”, preciza Russu Șireanu și continua:

… și-i da mâna să strige el «țal», când ne duceam pe la Anton și Șerbănescu din Blănari.

Anton, explica povestitorul, „un omuleț isteț hazliu, știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu”, avea un «birt iconomic» și le era tuturor drag de el pentru că „da pe credit” iar în cele din urmă a dat faliment. Un alt birtaș era Șerbănescu, cu „cel mai bun vin de Drăgășani” unde „multe miezi-de-noapte ne-au ajuns aici. Beam pe îndelete iar Coșbuc ne recita anacreontice”.

Cât despre slujba lui Coșbuc, la început o luase în serios, mergea conștiincios la minister și lucra, ocupat, zicea el, cu întocmirea unui „tablou statistic”:

Mai în urmă și-a adus acasă hârtiile și scria la cifre și trăgea la rubrici ca un inginer.

Iar la urmă de tot i-a lăsat în plata Domnului; nouă luni n-a mai dat pe la minister. În primele luni i-au adus să subscrie statul de leafă acasă, dar cum îl găseau anevoie, chestia s-a sfârșit că l-au «desărcinat» ori că și-a dat el demisia…

Sigur e că poetul Coșbuc n-a mai avut de atunci încoace treburi cu ingineria, ci a scris la Convorbiri poezii care l-au făcut cunoscut în toată România.


„Poeziile mele le compun cântându-le, și am atâtea melodii în cap câte poezii am scrise. Ca să le pot cânta, ori mă închid într-o odaie, ori plec pe câmp, dar mai cu voie compun când călătoresc cu trenul: stau afară pe platforma vagonului și acolo-mi bombănesc versurile în pace, căci zgomotul trenului îmi covârșește cântecul.”

George Coșbuc, mărturisiri



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.