CITIRE

EXCLUSIV Cum arată casa lui Ceaușescu: un tur în s...

EXCLUSIV Cum arată casa lui Ceaușescu: un tur în spațiul unde timpul s-a oprit acum 30 de ani

Ies din stația de metrou de la Aviatorilor, traversez Calea Dorobanți, fac o bucată de semicerc din Piața Charles de Gaulle (trecută și ea prin tot felul de denumiri, după vremuri, inclusiv Hitler și Stalin) și o iau pe bulevardul Primăverii. Multe din casele selecte ale acestui vestit bulevard bucureștean sunt acum sedii ale unor companii.

Ajung la celălalt capăt al bulevardului Primăverii, unde se întâlnește cu un altul, numit Mircea Eliade, și mă opresc la numărul 50, destinația din acea zi.

„Nu aveți voie pe aici…”

Nu îmi spune nimeni, cum s-ar fi întâmplat cel mai probabil acum vreo 30 de ani, „nu aveți voie să mergeți pe trotuarul ăsta, treceți pe partea cealaltă”. Chiar mai mult, intru nestingherită în ceea ce a fost cândva  reședința familiei Ceaușescu, de care în acea vreme nu aveai cum să te apropii. Deși nu eram din București, știam ca toată lumea că acolo stătea Ceaușescu și atât era suficient pentru a înțelege că era o zonă cu alte reguli.

Vara”, povestește Adina, o prietenă din București pe care am chemat-o la un moment de amintiri din Bucureștiul ei în timpul „epocii de aur”, „plecam de la liceul Caragiale la un fel de ștrand neamenajat în parcul Bordei și treceam pe Primăverii. Cu piciorul se putea merge, dar mijloace de transport în comun nu erau pe acolo. Pe străduțele din cartier cred că puteau intra cu mașina doar cei care locuiau în vile, însă pe bulevardele mari puteau circula și bucureștenii obișnuiți. Oricum, atunci erau mult mai puține mașini. Mai aveam prieteni la liceul Monet – pe atunci se numea Industrial nr. 2 – și ne mai întâlneam acolo ca să ne ducem în Bordei. O luam pe străduțe din Primăverii și știu că peste tot erau bariere și mulți soldați. Câteodată ne lăsau să trecem, câteodată nu, depindea de soldați și probabil de programul lui Ceaușescu, când pleca, venea. În jurul vilei lui Ceaușescu era plin de soldați de pază, pe lângă gard nu puteai trece. Am și avut un coleg de clasă care stătea în cartierul Primăverii, tatăl lui era colonel în armată, dar nu erau casele lor, erau locuințe de serviciu. Știam că acolo stătea Ceaușescu și că vilele de acolo erau locuite de activiști de partid cu funcții importante, dar sincer nu mă interesa prea mult. Eram adolescentă și eram mai interesată atunci de băieții cool decât de viața lui Ceaușescu.

Dacă știam că ar fi fost casa lui Billy Idol sau Duran Duran ori Queen mă legam de gard și acolo stăteam toată ziua. Dar așa, Ceaușescu… eram atât de sătulă de el, oricum la televizor nu-l vedeai decât pe el. Cred că primul motiv pentru care  l-am urât a fost că din cauza lui se oprea toată circulația două-trei ore atunci când ieșea din București și mergea la Snagov și în acele zile trebuia dimineața să o iau pe jos până la școală, fiindcă nu mai circulau nici autobuzele. Auzeam și eu multe despre casa din Primăverii și cum trăiau ei, în ce huzur, îmi amintesc cum se spunea că toate robinetele din vilă erau din aur…”

Panoul de la intrare | Credit foto: Mira Kaliani

Începutul Primăverii

Acest cartier s-a conturat după anii 1930 când au fost ridicate primele vile, toate moderne, doar cu parter și etaj. Cei dintâi locuitori – persoane educate, cu studii superioare sau medii, de diferite categorii, profesioniști, oameni de afaceri, moșieri – l-au botezat Primăverii.

La un moment dat, cartierul a fost tăiat în două de un bulevard de vreo 550 de metri ce pornea din Aviatorilor și se termina în strada Mircea Eliade. O perioadă noul bulevard s-a numit A.A.Jdanov, după un îndârjit comunist sovietic din vremea stalinistă, însă și-a luat înapoi numele de Primăverii din anii 1960 și așa a rămas de atunci.

Oameni noi

Lumea acestui cartier a început să se schimbe brusc și definitiv după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial când legea naționalizării din 1948 i-a dat afară din casele lor pe vechii proprietari și a instalat alții noi, cu totul diferiți. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a stabilit ca toți cei cu funcții importante în partid să se mute în vilele din Cartierul Primăverii unde, adunați într-un singur loc, puteau să fie supravegheați eficient. Din anii ’50 s-au mutat treptat cei din nomenclatură însă cum numărul vilelor confiscate de stat s-a dovedit prea mic au mai fost construite altele. Începând din anii 50 și până în decembrie 89, peste 50 de persoane (alături de familii) din conducerea Partidului Comunist au locuit în vile din Primăverii.

Tot la cererea lui Gheorghiu-Dej au fost făcute și vilele aflate pe malul lacului Herăstrău – cea cunoscută ca Vila Lac 1 este mai mare decât vila unde locuia Ceaușescu și acea vilă a fost de fapt numită Palatul Primăverii. Totuși, vila unde a locuit Ceaușescu în Primăverii, construită la jumătatea anilor ’60, a fost cunoscută în epocă drept obiectivul “Palatul Primăverii”, după cum scrie pe website-ul oficial al Casei Ceaușescu și așa cum apare și pe panoul de la intrare.

Deschisă pentru vizită

Intrarea principală în Casa Ceaușescu | Credit foto: Mira Kaliani

Din 2016, fosta reședință a familiei Ceaușescu a fost deschisă publicului, după ce a fost renovată și re-amenajată pentru a arăta ca în vremea când în ea trăiau Nicolae și Elena și cei trei copii ai lor, Valentin, Zoia și Nicu. Clădirea este administrată de RA APPS (Regia Autonomă de Administrare a Protocolului și Patrimoniului de Stat); în timpul lui Ceaușescu a fost tot în proprietatea statului și era administrată, după model sovietic, de secția Gospodăria a Comitelului Central al Partidului Comunist Român.

Turul meu ghidat – se poate vizita numai însoțit de ghid, programarea nu e obligatorie, doar recomandată – a fost planificat pentru ora 12, așa că am câteva minute să mă plimb prin curte și să privesc pentru prima dată de aproape clădirea. Nu îmi pare prea mare, ba chiar mi se arată suficient de modestă ca să-mi vină să zâmbesc la gândul că i se spunea „palat”.  Am ocazia să îmi dau seama că am fost păcălită de o impresie de moment.

Cu fiecare tur se formează un mic grup, în funcție de limba în care se face (cele mai multe în limba engleză, deoarece vila e vizitată în special de turiști străini); un lucru bun este că grupurile nu se intersectează și nu se aglomerează încăperile ce se vizitează.

Eu sunt într-un grup cu alte patru persoane – doi români și doi turci (un el și o ea) care știu doar limba turcă așa că pentru ei nu contează ce se vorbește în jur, atât timp cât nu e limba lor. În schimb, constat că, în ciuda barierei lingvistice, cei doi vorbesc fără încetare convinși că oricine trebuie să-i înțeleagă și par de-a dreptul indignați că nu pricepi nimic. Îmi pun acei papucei de unică folosință și Oana, cea care  face ghidajul, spune de la început că se pot face poze (fără flash), dar să nu se filmeze.

Biroul lui Nicolae Ceaușescu | Credit foto: Mira Kaliani

24 de ani

Vila a fost construită pe la jumătatea anilor ’60.  „Este o capodoperă de arhitectură, realizată pe măsura unui șef de stat și surprinde atât prin dimensiunile generoase, cât și prin interiorul său luxos”, începe Oana prezentarea ce mă introduce în atmosfera reședinței private a familiei Ceaușescu. Clădirea a fost ridicată de cea mai mare companie de construcții civile din România (atunci Republica Socialistă România), Trustul Carpați, care în perioada comunistă a proiectat și a realizat cam toate construcțiile importante.  Din 1965, aici s-a mutat familia Ceaușescu și a locuit 24 de ani, până în decembrie 1989.

Clădirea are de fapt o suprafață imensă – ceea ce nu am văzut eu din exterior – de aproape 5000 de metri pătrați; la parter și la etaj sunt peste 80 de camere la care se adaugă alte 88 de încăperi aflate în subteran. În 45 de minute cât este programat un tur se trece – cu destulă grabă, pentru a nu se depăși prea mult timpul planificat – prin aproape 50 de încăperi.

Interioare | Credit foto: Mira Kaliani

Acel lux sfidător

Fiind pregătită ca reședință a unui șef de stat, casa a fost amenajată cu tot ce se găsea mai bun și mai rafinat în acea vreme. Oana a menționat de câteva ori că aproape tot ceea ce a existat și a rămas în casă (în decembrie 1989, mulți oameni au dat năvală în această vilă și au distrus sau luat numeroase obiecte) a fost făcut în România. Unele au fost și cadouri primite de soții Ceaușescu când mergeau sau primeau vizite.

„Pe vremea lui Ceaușescu, aceste cadouri erau expuse la Muzeul de Istorie a României. Eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a și ne-a dus profu de istorie la muzeu să le vedem. Știu că m-a fascinat un serviciu de masă din sidef, era superb”, îmi povestește Adina.

Amenajarea interioarelor a fost făcută de arhitectul angajat de cuplul Ceaușescu, așa se explică eleganța și armonia casei (cu mici excepții, desigur, unde probabil a intervenit și gustul celor doi). Acesta a ales pentru interioare numai esențe de lemn autohton, stejar, paltin, cireș, nuc, dar și exotic – mahon, trandafir, păr african, cireș canadian. În biroul de lucru al lui Ceaușescu și în multe alte camere din vilă văd tablouri ale unor pictori români – Gheorghe Pătrașcu, Octav Băncilă, Camil Ressu, Rudolf Cumpăna, Dumitru Ghiață. Peste tot, sunt splendide tapiserii, covoare din mătase, cristal de Bohemia și Bacarrat, sticlă de Murano, minunate sculpturi africane din fildeș lucrate manual ori vase de porțelan de  „Sevres” și  „Delft”, Rosenthal și Meissen.

Trec pe lângă pereți acoperiți cu mătase, mă uit la lambriuri minunat sculptate din lemn de mahon în motive vegetale, fotografiez mozaicuri sclipitoare, admir în tăcere tapiserii flamande lucrate de secole.

Mobilierul, numai din esențe rare de lemn, a fost realizat în stiluri diferite, în funcție de camere și de preferințele celor care le-au locuit – apartamentul lui Valentin Ceaușescu, format din cameră de zi și dormitor, avea mobilier în stil Renaștere, în apartamentul lui Nicu domina stilul englezesc, iar Zoia a ales stilul Ludovic al XVI-lea. Întregul decor e o combinație de stiluri orientale şi occidentale.

Piesele de șah au fost lucrate în lemn având ca model chipul țăranului român, spune ghidul. | Credit foto: Mira Kaliani

Filmele lui Ceaușescu

Crama era una din zonele de destindere a familie – cu toate că Ceaușescu era cumpătat la băutură, suferea și de diabet, se bucura uneori de un pahar de vin sec, fără zahăr. La fel și sala de cinema unde rulau filme numai pentru ei – Ceaușescu era fan al filmelor americane vechi gen western.

Într-un living, se află un pian maiestuos, de decor; pe masa din sufragerie, unde luau mesele, e un serviciu superb de porțelan lucrat în România, la Cluj, și tacâmuri strălucitoare din alpaca; televizorul e color, nu alb-negru, produs în Olanda, nu din România sau Uniunea Sovietică, cum aveam cei mai mulți.

Sala de baie din apartamentul cuplului Ceaușescu | Credit foto: Mira Kaliani

Corbu și Șarona

În dormitorul cuplului Ceaușescu, dormeau pe o canapea special amenajată și câinii lui preferați. Corbu a fost un labrador, primit cadou în 1978 de la un om politic britanic; după un timp, i-a fost adusă și o pereche, Șarona. Deși Oana îmi răspunde că nu se știe exact ce s-a întâmplat în decembrie 89 cu cei doi câini, caut să aflu ce s-a ales de ei: unii au povestit că au murit de foame tot în acel decembrie, deoarece erau hrăniți numai de Nicolae Ceaușescu și nu au vrut să mănânce nimic de la alte persoane; alții au spus că Șarona ajunsese câine vagabond.

Tot Adina își amintește o altă vorbă ce umbla pe vremea lui Ceaușescu. „În mai ’89, am primit un câine labrador și știu că ieșeam cu el numai în apropiere de casă. Ceaușescu avea și el un labrador, Corbu, și se zvonea atunci că dacă vede alt labrador și ar fi zis că al tău e mai frumos, veneau și îți luau câinele. Nu știu dacă era adevărat, dar așa vorbeau oamenii.”

Un spațiu generos pentru haine și încălțăminte | Credit foto: Mira Kaliani

Pantofii Elenei Ceaușescu

Mă plimb prin numeroase încăperi, cobor, urc, trec dintr-un cameră în alta alături de grupul meu. Mai rămân din când în când în urmă, zăbovesc fiindcă ceva mi-a atras privirea – și sunt atâtea lucruri de văzut! –, mă opresc pentru a mai face o poză, două, și fac tot ce pot să țin pasul cu ritmul impus de ghid.

Ajung și în grădina de iarnă, formată din seră și salon și o fântână decorată cu mozaic – un mini-paradis cu tot felul de plante mediteraneene și exotice. De acolo, cobor în spațiul vast unde soții Ceaușescu aveau garderoba și încălțămintea – moment în care descopăr că modelul de pantofi pe care l-am tot căutat prin magazine de ceva timp a făcut parte și din colecția Elenei Ceaușescu și, după cum arată, l-a purtat destul de des.

Piscina și mozaicul ce decorează pereții | Credit foto: Mira Kaliani

Saună. Piscină. Păuni.

Familia Ceaușescu avea la vilă și frizerie și coafor, dar și saună și sală pentru masaj și diferite terapii. Piscina de 70 de metri pătrați are pereții decorați splendid cu mozaic. Pentru această lucrare monumentală, artiștii au avut nevoie de peste un milion de bucăți de mozaic și de doi de muncă; rezultatul este pe măsură.

Cu piscina se încheie turul și ies pe terasă, în grădină din spatele vilei. Mă uit la un păun ce șade relaxat pe acoperișul cafenelei amenajate acolo și privește lumea de sus – este, îmi mai spune Oana în fugă, un urmaș al păunilor care au trăit acolo în vremea când vila era locuită de familia Ceaușescu.

Apartamentul de zi al Elenei Ceaușescu| Credit foto: Mira Kaliani

Acel contrast crud

După aproape 30 de ani de la sfârșitul regimului Ceaușescu, am stat în biroul de lucru al lui Nicolae Ceaușescu, m-am plimbat prin dormitorul celor doi soți, un lucru de neimaginat cândva, am pozat candelabre amețitoare din sticlă de Murano, am intrat în sufrageria spațioasă unde pe masă erau aranjate farfurii elegante de porțelan fin și pahare din cristal. În toate acestea, am revăzut contrastul crud specific regimurilor totalitare – luxul, opulența, facilitățile sofisticate din interiorul reședinței unui dictator și lipsurile și greutățile cu care se confruntau zi de zi oamenii obișnuiți, din care făceam și eu parte.

Cât să adormi și să uiți

Două lumi reale și paralele. Lumea noastră, cea a oamenilor obișnuiți, (supra)viețuitori în „epoca de aur”, nu numai saună nu avea; nu avea lumină, căldură, alimente, libertate, pe lângă multe alte lipsuri. O lume ce arăta așa cum a trăit-o atunci și Adina:  „În cartierul meu am avut totuși un pic mai mult noroc în privința întreruperii luminii datorită aeroportului. Se oprea numai în timpul săptămânii trei ore, ziua între 12 și 3 și atât. Sâmbăta și duminica nu se întrerupea. Iarna nu aveam însă multă căldură dar era mai bine față de alte cartiere. Mergeam la prietene care stăteau în zona 1 Mai sau la Bucur, și era un frig de mureai. La noi erau dezmorțite caloriferele – nu stăteam în tricou dar nici cu paltonul. Am fost într-o zi la o colegă – invocam cel mai des motiv: „am uitat în priză fierul de călcat” și plecam de la ore – și când am intrat în casă știu că i-am zis „dar e rece ca afară” și ea mi-a zis că doarme cu două șosete de lână, cu trening, cu pulover, cu căciulă. La mine nu scoteam totuși aburi din gură în casă. Se făceau tot felul de improvizații cu reșouri legate cu furtun la aragaz – foarte periculoase, puteau să explodeze. Mai puneau oala sub presiune cu apă pe aragaz și o duceau apoi în dormitor să se încălzească aerul. Îți dai seama cât putea să se încălzească și să țină căldura aia? Cât să adormi și să uiți.”

Păunul| Credit foto: Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.