8 iunie 2022, 23:19

Făcliile pădurarilor: „Sclipirea sa este atât de naturală şi de firească încât este profund nenaturală şi nefirească”

„… uimeşte, în primul rând, prin faptul că este o vieţuitoare care produce, în mod inexplicabil şi împotriva a tot ceea ce se cunoaşte, lumină.”

Cine a străbătut deseori în nopțile de vară, mai ales după apusul soarelui până către miezul nopții, o pădure sau marginea acesteia, ar fi putut vedea „un fel de puncte lucitoare ca niște steluțe care zac nemișcate în iarbă sau care plutesc încet prin aer”, povestea etnograful Simion Florea Marian în studiul său folcloric despre insecte în credințele și datinele românilor, publicat în 1903.

Acele punctulețe luminoase sunt străluciri produse de „un gândăcel” numit licurici. I se mai spune și făclieș, fânăraș, licuș, focul lui Dumnezeu, gândăcel scânteios, scânteuță, steluță, lumină de pădure.

Cum mai rar s-a întâmplat, de data aceasta poporul a venit cu nume suave, ce se rostesc lin și, când le rostești, parcă își iau zborul lin și plutesc cu aripi argintate. De obicei, denumirile puse de popor se aud precum tunetele. În schimb, licuș, scânteuță, fânăraș, lumină de pădure, toate sună armonios, prinse într-un cântec sub stele.

„Mai rar îl apucă dorul de zburat”

Acest „insect mic și oacheș”, cu corp întins și moale, cu antene în formă de fir și cu organe ce emit lumina fosforescentă – deși nu toate speciile pot transmite astfel de semnale luminoase –, își petrece timpul prin iarbă și mai rar îl apucă dorul de zburat.

Despre „femeiușca licuriciului”, etnograful nota că se deosebește foarte mult de „bărbătușul” ei: este mai lungă, produce mai multă lumină și nu are aripi.

Joe/ jplenio | Pixabay

Și bun, și rău

În credințele populare românești, licuriciul are conotații ambivalente, benefice și malefice, menționa Mihai Coman în Mitologie populară românească.

El ar fi „feciorul dracului”, „puiul Satanei”, „ochiul dracului”, „ochiul șarpelui din Rai”, „scânteia din biciul Sfântului Petru”. El s-ar fi născut din fărâmele Satanei sau din diavolul fulgerat de către Demiurg; sau din corpul unui fecior ucis de către rivalul său; sau din îngerii răi care au vrut să intre în Rai.

„Scântei din steaua cea aruncată din cer”

Sau din îngerul îndrăgostit de o pământeancă, prefăcut de Dumnezeu în stea, deslipită apoi de cer și aruncată „așa de tare că tot în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul, iar scânteile acelea nu s-au stins nici acuma”, zicea o poveste.

Și se încheia: „De atunci a trecut multă vreme, dar și acuma se povestește că licuricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată din cer”.

Kiwi Chen/ kiwi616 | Pixabay

Caii sfântului Petru, cucul și licuricii

Sau mai poate să fie darul făcut de Dumnezeu Sfântului Petru, pentru a-și căuta noaptea caii furați de cuc, o altă poveste frumoasă și bătrânească despre cum au apărut pe lume licuricii, ascultată și culeasă de Simion Florea Marian.

A fost în vremea veche, când „lumea era mai bună și pământul mai curat ca acum” și de aceea Dumnezeu și sfinții se plimbau deseori pe pământ. „Și sfinții își aveau și ei cuprinsul lor, cum bunăoară avem și noi azi”, adică aveau și ei „casă, masă, vitișoare, copilași, și de toate câte trebuie la casa omului”.

Cel mai însemnat între sfinți era sfântul Petru, care îl însoțea adesea pe Dumnezeu în drumurile lui pământești și care avea și el gospodăria și rostul lui. Povestea bătrânească spun că, între avuturile lui, sfântul Petre avea și o herghelie „însemnată de cai frumoși, tot unu și unu: negri în păr ca pana corbului și iuți ca focul, de mâncau nori, nu alta; cai de sfânt și dă-le pace!”

Și în vremurile acelea, „cum din păcate și acum”, pe lângă sfinți – oamenii lui Dumnezeu – erau și destui hoți de codru, „căci și dracul și-a avut și-și va avea întotdeauna partea sa de lume”:

Dar mai înainte vreme hoții erau tot mai puțini și mai cu frică și rușine și ședeau prin codri neumblați decât de duhuri rele; pe când în ziua de azi, din păcate, hoții s-au înmulțit atât de tare, încât nu mai e colț unde să nu dai de ei: în sate, în orașe și pe tot locul, te fură din nămiaza mare, ba te fac de le dai cu mâna ta și tu rămâi cu o mână la inimă și cu alta scărpinându-te în cap!

Povestea spune că, în acea vreme, „un hoțoman de frunte” era cucul. El află de caii sfântului Petru și „își puse în gând să-i șterpelească”. Într-o noapte, când sfântul era dus prin lume, cucul „făcu cum făcu și-i fură caii, și cu ei la pădure, băiete!” Când s-a întors sfântul și nu și-a găsit caii, imediat a ghicit hoțul și a pornit după el.

Ca un sfânt mare ce era, i-a cerut lui Dumnezeu niște câini, iar Dumnezeu i-a împlinit voia și i-a dat lupii – „de atunci lupii au rămas câinii lui sfântul Petre”.

Și a plecat sfântul, „și răscoli toate pădurile și toate hududoaiele, de dimineața până seara și de urma cailor nu mai dete și nici de a hoțului”.

Îl apucă noaptea în pădure și era o noapte d’alea de să-ți dai cu degetele în ochi de întuneric… Nu mai vedea sfântul Petre pe unde să mai apuce.

Și din nou apelă la Dumnezeu să facă o minune și să-i lumineze calea.

Dumnezeu ascultă rugăciunea lui sfântul Petre și cât te-ai șterge la ochi se umplu toată pădurea de licurici.

Sfântul Petre se înveseli și pe lumina licuricilor mai căută caii toată noaptea prin păduri, iar ziua se întoarse acasă tot fără cai.

Atunci sfântul Petre blestemă pe cuc ca să se prefacă în pasăre neagră, să fie cobe rea și singur să-și spună numele unde s-o afla.

De atunci hoțul cucu a rămas pasăre neagră și blestemată, și când ți-a cânta în spate, pe casă sau în curte, moarte înseamnă, și el altceva nu mai zice, decât își strigă toată ziua numele prin păduri.

Și cucul are mare frică de licurici. De aceea, cum se ivesc licuricii prin păduri, el încetează de a mai cânta, crezând că sfântul Petre îl caută iar să-l prindă, pentru că i-a furat caii.

Locuricii sunt blagosloviți de sfântul Petre ca să lumineze calea rătăciților prin păduri: ei sunt făcliile pădurarilor. Ei se ivesc tot aproape de ziua sfântului Petre. Atunci și cucul tace.

Victoria_Borodinova / Pixabay

„Dorit și nedorit, curat și spurcat”

Ambivalența funcțiilor magice atribuite licuriciului de credințele populare se regăsește în reprezentările lui diferite, contradictorii, în „jocul atributelor între pozitiv și negativ, dorit și nedorit, binevoitor și răuvoitor, curat și spurcat”, cum explica Mihai Coman.

Pe de o parte, este bun și de ajutor, e folosit ca leac contra orbirii, frigurilor, sperieturii și plânsorilor la copii; se crede că, fiind „făclie“, el aduce lumina și căldura, „alungind astfel întunericul, răceala, spaima”. Pe de altă parte, „fiind o epifanie a diavolului, el anunță prezența acestuia și poate transmite omului suflul său malefic”.

Mihai Coman comenta:

Licuriciul uimeşte, în primul rând, prin faptul că este o vieţuitoare care produce, în mod inexplicabil şi împotriva a tot ceea ce se cunoaşte, lumină. Or, din perspectiva clasificărilor folclorice, lumina are două surse: sacrală (este manifestarea unor fiinţe supranaturale: Soarele, Luna, Stelele, Demiurgul, Diavolul, sf. Ilie – ca stăpân al fulgerului, ş.a.) şi tehnică (este rezultatul unui fenomen de ardere: focul, luminarea, făclia, opaiţul, amnarul, etc).

Licuriciul nu este însă nici o prezenţă divină şi nici un „proces” generator de lumină; el este numai o simplă vieţuitoare, care contrazice prin felul ei de a fi atât legile orizontului supranatural, cât şi rânduielile lumii contingente.

Strălucirea pe care o răspândeşte, din sine şi nu sub influenţa unor factori externi, apare cu atât mai şocantă cu cât ea nu conduce la consumarea producătorului (ca în cazul surselor tehnice) şi nici la miracol ori epifanie (aşa cum este considerată acţiunea prin care fiinţele divine (fabrică„ lumina).

Paradoxul şi provocarea la adresa gândirii (folclorice) constă aici în faptul că sclipirea sa, care se naşte într-un chip direct şi simplu, este atât de „naturală” şi de „firească” încât, tocmai din această cauză, ea este profund nenaturală şi nefirească.

În plus, licuriciul se manifestă în mod inegal: este insignifiant ziua şi „fermecat” noaptea; aceasta înseamnă că, dintr-un punct de vedere, el stă alături de soare şi demiurg (ca şi aceştia alungă întunericul şi, implicit, duhurile sale malefice), dar, dintr-altul, alături de diavol şi de celelalte fiinţe rele ce produc lumini neaşteptate (vâlve, iele, strigoi).

Simion Florea Marian amintea că „licuriciul este foarte mult admirat de oameni”.

Anastasia / Pixabay

Prietenul studenților săraci

În Dicționar de simboluri, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant scriau că, în China, licuriciul este în mod tradițional „prietenul studenților săraci cărora le dăruiește în timpul nopții lumina necesară pentru a studia”. În Vietnam, „sufletul eroilor nemuritori se manifestă sub formă de licurici”.


„Nu voi părăsi acest subiect fără a aminti despre o insectă pe care adeseori am admirat-o nopțile, în pădurile Carpaților. Este de grosimea viermilor noștri lucitori și cu părți ale corpului fosforescente. Singura deosebire este că zboară, iar în zborul său proiectează o lumină intermitentă prin apropierea și despărțirea aripilor. Românii o numesc licurici, adică strălucitorul. Într-o noapte caldă de iulie mă găseam în pridvorul unei mănăstiri și priveam o legiune nesfârșită de acești mici meteori fosforescenți. Am fost trezit din reverie de un călugăr, care fuma un ciubuc la câțiva pași de mine. Mi-a spus că aceștia sunt sufletele celor morți care vin și ne imploră să ne rugăm pentru ei.”

Joseph Caillat, medic francez, a locuit la București între 1845 și 1848 și a călătorit în acea perioadă prin Țara Românească și Moldova



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol