CITIRE

Farmecul reconstituirii istorice: o zi alături de ...

Farmecul reconstituirii istorice: o zi alături de daci și romani

„Roma Invicta”, mărșăluiesc soldați din legiuni romane strigând lumii că Roma lor este invincibilă. Vin disciplinate (disciplina era una din calitățile armatei romane) legiuni de romani, apar și gladiatori și nu lipsesc dansatoarele. Își fac apariția și barbarii, adică daci, sarmați, celți. Totul e un spectacol de reconstituire istorică (reenactment) ce se realizează după un scenariu cu scopul de a recrea momentele esențiale din timpul unui eveniment sau pentru o anumită perioadă.

Acest tip de activitate era practicat inclusiv de romani în amfiteatrele lor uriașe unde, sub formă de spectacole, reconstituiau bătălii faimoase pentru ei. În secolul al XIX-lea, în multe țări au început să aibă loc reprezentații istorice cu reconstituiri ce au prins tot mai mult la public.

Reconstituire istorică, perioada antică | credit foto: Mira Kaliani

În România, acest gen s-a dezvoltat după anul 2000 și de atunci s-au înființat numeroase asociații de profil. Cele mai multe reconstituie perioade începând din Antichitate și până la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acestea sunt invitate tot mai des la festivaluri  și atrag lumea prin spectacolele lor și cu atelierele de vechi meșteșuguri.  Spunea cineva, dacă în urmă cu câțiva ani abia se adunau în jur de 30 de soldați, acum se pot strânge peste 300.

În timpul acestor evenimente, au loc parade, se deschid taberele cu ateliere meșteșugărești, se fac demonstrații militare, se dau bătălii – în acest mod, cei curioși pot afla o mulțime de lucruri despre viața oamenilor din perioada reconstituită. Am fost de curând la un astfel de festival, cu daci și romani, și am cunoscut câteva „personaje” faine, cu povești interesante. Sunt oameni diferiți, cu profesii de toate felurile – arheologici, istorici, economiști, medici, polițiști, avocați, profesori etc – , dar pe care îi unește ceva: pasiunea pentru trecut.

Marele preot Borza și plantele lui de leac | credit foto: Mira Kaliani

Atelierul cu plante medicinale

Pe marele preot Borza l-am întâlnit printre plante de leac. Numele lui real este Gligor Adrian Borza, are 28 de ani și e arheolog de meserie. Este membru în Asociația Culturală pentru Istorie Vie, ce include trupe de daci, de romani, de gladiatori și de dansatoare.

M-am așezat jos, pe un sac pe care l-a întins, și am stat un pic de povești cu el. Mi-a spus că pasiunea pentru plante a moștenit-o de la bunic, de la care a învățat taine despre plante.

Cu o astfel de preocupare, l-am întrebat dacă are cumva legături și cu profesorul Borza, botanist renumit, cel care, printre multe altele, a înființat Grădina Botanică din Cluj-Napoca (ce îi poartă numele). „De foarte, foarte departe”, mi-a spus.

Pe masa lui, erau tot felul de plante uscate și săculeți cu cimbrișor – deși uscat, mirosul puternic răzbea și de acolo.

Am aflat câteva lucruri de la marele preot Borza ; de pildă, mi-a spus că porumba, fructul porumbarului, varianta sălbatică a prunului, se recomandă pentru dureri de stomac, stimularea digestiei, afecțiuni renale. Tot el a experimentat un ceai rece cu aromă de busuioc, simplu de făcut, probabil așa cum a fost descoperit ceaiul – se spune că un filozof s-a așezat cu o cană cu apă sub un copac; a bătut vântul și o frunză a căzut în cana lui cu apă. El nu a observat asta și, când a băut din apă, a simțit un gust aparte. Atunci a văzut frunza și i-a venit ideea de a pune în apă tot felul de plante. La fel e și cu busuiocul marelui preot Borza: „În apă rece, se pune busuioc și se lasă până când apa primește gustul busuiocului.”

Am mai aflat de la el că, după ce au cucerit Dacia, romanii nu au venit cu mâna goală pe aici – printre altele, au adus nucul.

Am vrut să știu ce l-a făcut să intre într-o astfel de asociație. A răspuns repede : „Îmi place, e un stil de viață diferit, călătorim, cunoaștem multă lume, uneori stăm la cort. Nu oricine înțelege acest mod de a trăi, dar mie îmi place și nu aș renunța.”

Tâmplarul Damanais, lucrând un vas din lemn la strung | credit foto: Mira Kaliani

Vase din lemn pe un strung dacic

Damanais, nume dat de colegii din asociația Terra Dacica Aeterna din care face parte de șapte ani,  șlefuia o farfurie pe un strung dacic – așa cum a fost reconstituit, dar principiul este același. Pentru un singur vas lucrează la strung în general cam două ore.  După ce e șlefuit cum trebuie, se lasă vasul cam o lună pentru ca lemnul să se usuce. După ce s-a uscat, se dă cu ulei pentru netezire și protecție.

Numele real al „tâmplarului” Damanais este Ciprian Pop și în viața cea adevărată lucrează ca economist în Bistrița.

Pentru că un război de țesut antic ocupa mult spațiu, se aduc aceste pânze mici, pentru copii și tineri care pot țese, dacă au răbdare | credit foto: Mira Kaliani

Țesătoria antică

La un atelier de țesătorie antică am găsit-o pe Rodica Coman din Pitești. Juca rolul de femeie dacă; mi-a spus că nu are încă nume de scenă, pentru că doar din vara lui 2017 a intrat în asociația Historia Renascita din București.

„Pentru mine, acesta e un mod de a ieși din rutina de zi cu zi. Cel mai mult îmi place seara, după ziua cu turiștii, când ne adunăm în jurul focului, la povești – e o atmosferă plăcută”, mi-a mărturisit Rodica.

Aceasta e una din tinerele asociații de gen, a fost înființată în 2016 și include o trupă de daci „Geto-dacii Sudcarpatici”, o trupă de celți „Celtae Bellatores” și legiunea romană a IV-a Flavia Felix, creată de împăratul Vespasian în anul 70.

Război de țesut nu au adus, fiindcă nu au avut spațiul necesar pentru a-l monta. Chiar dacă dacii nu au lăsat documente despre modul lor de viață – ceea ce știm despre ei sunt din scrierile unor istorici sau călători romani și greci – războiul de țesut folosit de ei, mi-a spus Rodica, este cam același cu cel care apărut ulterior. Țeseau îmbrăcăminte, covoare, diferite covorașe pe care le puneau la ferestre să protejeze încăperile de frig sau de căldură.

Ania (Anastasia), o dacă micuță, avea 7 luni când i-am făcut poza; a fost adusă de părinții ei, Raluca și Cătălin Drăghici | credit foto: Mira Kaliani

În tabere antice | credit foto: Mira Kaliani

Umblam prin tabere și m-am oprit la ateliere meșteșugărești, așa cum le-am nimerit, nu neapărat într-o anumită ordine. A urmat o plimbare cu totul specială în lumea romanilor de odinioară.

Mesaje codificate, papirus, jocuri

Am ajuns la scriptoria, așa cum se numea în vremuri antice atelierul unde se scriau documente; acolo am cunoscut două femei romane, pe Fulvia și Cassia Sura.

Fulvia și Cassia Sura | credit foto: Mira Kaliani

Stau mai întâi la povești cu Cassia Sura, iar ea mă atenționează că este stăpâna unei singure case, prin urmare statutul ei social nu este foarte înalt. În schimb, Fulvia este matrona, stăpâna pe care toate celelalte femei trebuie să o asculte. Le întreb ce fac ele toată ziua în Roma antică. „Numai lucruri interesante”, mi-a spus Fulvia.

Ea a povestit: „Matrona, stăpâna casei, se ocupa de gospodărie, însă nu punea ea mâna să facă ceva, spunea ce să se facă. Avea diferite atribuții – în ritualul de căsătorie, în alai ea mergea cu furca și fusul. Pe pietrele funerare ale acestor femei, scria: A fost o bună soție, a îngrijit de casă, a crescut copiii și a tors lâna.”

Matrona, cu doamne care joacă aceste roluri în reconstituiri istorice| credit foto: Mira Kaliani

„Femeia se ocupa de organizarea casei. Femeia romană avea mai multe drepturi, spre deosebire de cea din Grecia unde nu avea voie să iasă din casă, era obligată să stea în ginecee (din greacă gynefemeie, oikoscasă). La Roma, femeile aveau voie să hotărască chiar cu cine să se căsătorească, puteau să divorțeze – aveau multe drepturi. Pentru cele bogate viața era mai interesantă – ca de altfel în orice vremuri – fiindcă ele își permiteau să călătorească, aveau case la țară, participau la ospețe.”

Aici este și atelierul de scris și Fulvia mi-a prezentat tăblițe cerate, papirus și cum se trimiteau mesajele în armată ca să fie codificate, o metodă preluată de la spartani.

Schitala| credit foto: Mira Kaliani

„Se scria mesajul și se trimitea doar pânza. În tabără unde era dus mesajul, trebuia să fie un băț identic ca dimensiuni – dacă nu era la fel de gros, mesajul nu se putea descifra”, am aflat de la Fulvia.

Acest băț cu mesaj se numea scytale (schitală) și a fost găsit prima dată menționat de poetul grec Archilochus care a trăit în secolul 7 î.Ch.

Dar aveau și alte metode de a-și proteja mesajele trimise de armată.

Fulvia: „Mie cel mai mult îmi place Codul lui Cezar pentru că Cezar înlocuia literele cu alte litere. În loc de «a» scria «d», în loc de b «e», cu trei pași în urma alfabetului. După el, Augustus folosea cu un pas în urmă, adică în loc de «a» scria «b», în loc de «b» scria «c» și tot așa”. Toate aceste modalități sunt folosite pentru a transmite prin telegraf mesajele de astăzi. Au fost preluate principiile de la care au pornit. Asta e interesant, cum s-a perpetuat totul. Au fost și situații în care s-a șters ce au făcut romanii și s-au reinventat lucrurile, însă unele nu au atins calitatea antică. De pildă, betonul. Romanii aveau beton prin care nu trecea apa – noi nu avem așa ceva.”

La scriptoria am luat un kalamos (adică o peniță din trestie); această peniță se înmuia în cerneală și se scria pe papirus. Romanii aveau cerneală neagră, folosită în mod obișnuit, și cerneală roșie, făcută din cinabru (sulfură naturală de mercur), dar aceasta se folosea doar pentru titluri sau unele litere din text ca să înfrumusețeze scrierea.

Nu am reușit să înmoi bine penița în cerneală așa că prima literă de la AVE-ul meu e un pic șifonată; însă după ce penița s-a îmbibat cu suficientă cerneală, eu am avut o revelație: cât de minunat se scrie pe papirus cu o peniță din trestie!| credit foto: Mira Kaliani

În România, nu se găsește papirus și de aici începe povestea, începe „drumul mărfurilor”, cum a spus Fulvia. Papirusul pe care am scris Ave al meu este din Bordeaux unde ajunge pe comandă fermă din Egipt – o singură foaie costă în jur de 3 euro.

Claudia Severa trimite salutări Lepidinei sale; o scrisoare din Roma antică| credit foto: Mira Kaliani

Am citit și o scrisoare trimisă de o romană surorii ei (știu că nu se face să-ți bagi nasul prin corespondența altora, dar a fost ceva mult prea deosebit pentru a mă mai gândi la indiscreție). Era o scrisoare a unei doamne către sora ei pe care o invita la aniversare, aceasta fiind una din primele însemnări feminine păstrate. Invitația a fost trimisă pe o foiță de lemn, cum e la noi furnirul, extrem de subțire.

„Nu știu cum reușeau să îndoaie aceste foițe, fiind extrem de subțiri. Dar ceea ce e mai interesant, s-au păstrat în sol foarte multe astfel de documente, aproape integral”, mi-a mărturisit Fulvia.

Tăblițe cerate| credit foto: Mira Kaliani

Pe tăblițe cerate se scrijelea textul și când nu mai era nevoie de el se ștergea. Era folosit un singur obiect, cu un capăt se scria, cu celălalt se ștergea.

Romanii foloseau opaițe, pentru a avea lumină. Puneau untdelemn, ulei de măsline și aprindeau fitilul, însă aveau și lumânări.

Jocuri romane| credit foto: Mira Kaliani

La jocuri, pentru copii, dar și adulți, era înghesuială mare. Așa cum probabil se întâmpla și în Roma antică, acolo unde era vorba de distracții și jocuri.
„Atunci, adulții jucau pe bani; la un moment dat aceste jocuri au fost interzise, dar oamenii au continuat să le joace. Ca în basme, orice interdicție e pusă pentru a fi încălcată”, a spus Fulvia.

Pe masa cu jocurile, erau și prezentările acestora – cum se juca fiecare – și am citit despre Tali (Arșice; arșic este un os de la picioarele de dinapoi ale mieilor și caprelor ce se folosea la acest joc), „probabil cel mai popular joc la romani”, scria acolo. Se foloseau patru oscioare de oaie sau de capră, fiecare parte având o valoare diferită: I, III, IV, VI. Arșicele se aruncau pe masa de joc și se adunau valorile; cea mai mare câștiga, dar erau și câteva excepții. Cel mai mare zar era atunci când toate cele patru arșice aveau valoarea diferită, adică I, III, IV, VI și se numea „aruncarea lui Venus”.

Înainte de a mă despărți de Fulvia și Cassia Sura, le-am admirat și rochiile lungi, elegante, cu accesorii simple și de efect. Am aflat că fiecare și-a făcut îmbrăcămintea și sursele de inspirație sunt statui și picturi păstrate, în încercarea de a avea o ținută cât mai fidelă pentru perioada reprezentată.

Discuții înainte de bătălie| credit foto: Mira Kaliani

„Problema mare este că nu se mai găsesc nici materiale asemănătoare. Rochia asta e făcută chiar de mine. De aceea ea – și arată spre Cassia Sura – e mai arătoasă, rochia ei e făcută de o croitorească. Femeile romane purtau rochiile într-un mod foarte simplu – luau materialul și îl înfășurau pur și simplu. Dar noi nu putem face asta, dacă bate vântul nu e prea bine (câteva momente cu râsete). Totuși, nu prea cred că ieșeau așa pe stradă, fiindcă romanele erau excesiv de pudice în public, atente la ceea ce dezveleau, de aceea mergeau cu voalul. În casă sau la ospețe, era altceva – atunci își etalau bijuteriile, ținutele, frumusețea – se aranjau, aveau tot felul de creme pentru îngrijirea pielii. Romanii au importat mult de la greci și de la egipteni. O trăsătură esențială a romanilor a fost tocmai acest lucru de a accepta ceea ce aveau bun și alții. Au fost foarte deschiși la lucruri noi și pentru că erau practici – pe unde mergeau și găseau ceva interesant, preluau, ca să nu mai piardă ei vremea să inventeze ceea ce exista deja. Nu aveau concepția «numai ce știm noi e de valoarea și lasă că-i învățăm noi pe alții» – ei au învățat mult de la alte civilizații, au preluat și eventual au îmbunătățit”, a oferit detalii Fulvia.

Moretum, măsline cu miere, pui cu salvie și lintea dacilor

La masă| credit foto: Mira Kaliani

În drumul meu am poposit și în bucătăria anticilor unde am savurat câteva bucate absolut delicioase. Prin lumea aromelor romane și dacice m-a purtat Arcia – pe numele ei adevărat Angelica Bălos, arheolog la Direcția pentru Cultură Hunedoara, unde se ocupă de patrimoniul arheologic. Printre altele, mi-a mărturisit că își petrece toate concediile pe șantiere arheologice. Tot la bucătărie am întâlnit-o și pe Ștefania din Deva – „nu am încă un nume de scenă, pentru că la femei nu erau prea multe nume și fiindcă nu vrem să le repetăm încă nu am ales”; Ștefania are 20 de ani și e studentă la matematică. Amândouă sunt în asociația Terra Dacică.

Măsline cu miere| credit foto: Mira Kaliani

Într-un vas, pe masă, erau măsline ce ademeneau; am luat o scobitoare, am înfipt-o într-o măslină și m-a surprins gustul ei aparte, dulce. „Sunt măsline în miere, așa mâncau romanii”, m-a lămurit Ștefania. Ce grozav, așa aș putea să mănânc și eu toată ziua, am zis. Lumea venea, gusta și întreba ce aveau măslinele de erau așa de bune.

Tot romanii, despre care se știe că aveau o bucătărie variată și bogată – prezentate de istorici în scrierile lor, meniurile de la ospețe ocupă pagini întregi –, preparau pui cu smântână și salvie. Probabil cam aceasta era rețeta, cel puțin așa a fost preparat cel gustat și de mine: S-a pus untură la topit (am aflat cu ocazia aceasta că untură se poate cumpăra în zilele noastre), s-a pus puiul la foc, la ceaun; când a fost gata, s-a făcut o pastă de smântână cu făină și înainte de a se lua de pe foc s-au adăugat frunze de salvie ce i-au dat o mireasmă specială.

Pui cu salvie| credit foto: Mira Kaliani

„Angi, ce mai mâncau romanii?”, a întrebat Ștefania. „De toate”, a răspuns Arcia/Angi, și tot Arcia a continuat: „Printre cele mai deosebite, foie gras; romanii sunt cei care au făcut primul foie gras”.

Un desert roman este considerat azi strămoșul papanașilor, cei din brânză, tradiționali. Ei făceau o pastă din brânză dulce de vaci, cu griș, formau biluțe mici, le prăjeau; după ce le scurgeau de grăsime, le dădeau în miere și puneau piper pe ele.  La fel se prepară și azi pentru cei care sunt curioși să descopere acest desert cu care se răsfățau cei din Roma antică.

Ștefania| credit foto: Mira Kaliani

„Romanii mâncau condimentat și cu multe mirodenii. Ei aveau combinații dulce-acru, dulce-piperat.

Noi facem lucruri mai simple, pe care le preferă și le gustă acum și oamenii. Ei făceau prăjituri, mustacei (nume ce vine de la must), anason. Aveau o prăjitură numită placenta. Preparau un desert din pâine în ou, o prăjeau, o dădeau cu miere și o presărau cu piper. Făceau griș fiert în apă sau lapte, îl tăiau bucăți pe care le prăjeau și le dădeau apoi prin miere. Aveau chiar și un fel de tort”, a spus Arcia.

O sobă de tip roman realizată după modele găsite în documente sau în urma descoperirilor arheologice | credit foto: Mira Kaliani

Bucătăria romanilor avea combinații inedite, cum este tocană de porc și fructe, în special caise. Ciorbe nu prea găteau, cel puțin nu s-au găsit prea multe descrieri în documente, însă atât romanii, cât și barbarii făceau mâncăruri ce erau undeva între ciorbe și tocane.

Moretum | credit foto: Mira Kaliani

Am gustat moretum, un delicios preparat descris de Virgilius într-o poezie. Se face din brânză amestecată cu diferite plante, sare, ulei de măsline și un strop de oțet; romanii îl mâncau cu pâine – eu l-am gustat cu pâine prăjită. O bunătate.

În afară de vin, romanii beau bere – total diferită de cea de azi – și hidromel (era o băutură alcoolică obținută prin fermentația alcoolică a mierii de albine cu apă). Aveau multe băuturi slab alcoolice obținute din fructe fermentate – un fel de cidru.

Cât despre mâncărurile dacilor, acestea erau simple și una mi-a amintit de copilărie (nu doar mie).

Ca-n copilărie – O gustare dacică: pâine prăjită dată cu usturoi și unsă cu unsoare | credit foto: Mira Kaliani

„Acum gătim o gustare dacică, are mare succes. Este pâine prăjită dată cu usturoi și unsă cu unsoare. Se mănâncă cu ceapă roșie. Mulți ne spun că le amintește de copilărie”, a spus Arcia. Ceea ce este adevărat, știu cu câtă plăcere mâncam când eram la școală o felie de pâine dată cu unsoare.

Arcia, cu numele real Angelica Bălosu, de profesie arheolog, preparând moretum | credit foto: Mira Kaliani

„Cunoaștem azi plantele pe care le foloseau dacii la mâncăruri. Găteau cu varză, cu leurdă, aveau rădăcinoase. Foloseau mult lintea. Aveau o mâncare de linte cu afumătură de porc, ceea ce gătim și noi”, mi-a povestit Arcia. După ce a intrat în asociație, Arcia/Angi a început să aprofundeze bucătăria antică și, după spusele ei, „cred că sunt prima care am creat rețete dacice”.

Soldăței lucrați de Dan Anghel, de profesie restaurator | credit foto: Mira Kaliani

Soldații în miniatură

Explorarea mea prin viața romanilor și dacilor s-a încheiat la micuțul atelier al unui restaurator, Dan Anghel, care are ca pasiune modelismul și face soldăței în miniatură, diferite modele. Aceștia se fac în matrițe, în serie, după care sunt pictați – în funcție de culori și câte detalii are fiecare, un model poate lua câteva ore pentru a fi pictat. Soldățeii lui erau la mare căutare, indiferent de vârstă, din câte am văzut.

Pe câmpul de luptă | credit foto: Mira Kaliani

Cu torțe | credit foto: Mira Kaliani

La povești | credit foto: Mira Kaliani

Seara, dacii și romanii au ieșit din atelierele lor și au reconstituit scena bătăliilor – prima, în care romanii au subestimat forța dacilor și s-au retras, înfrânți, pentru a reveni într-un număr mult mai mare. Până la urmă, dacii au fost învinși și cuceriți și a început o nouă etapă, un nou stil de viață.

Am umblat prin ateliere antice, am cunoscut oameni extraordinari, am urmărit cu încântare aceste spectacole care sunt tot mai impresionante și interesante pentru că reușesc să transforme momente și evenimente din diferite perioade istorice în lecții memorabile.

Legiunea XIII | credit foto: Mira Kaliani

Mai multe reportaje scrise de Mira Kaliani poți descoperi pe Călătorii la Singular. Pe Mira o găsești și pe Facebook, Instagram, Twitter, Google+, Pinterest.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.