8 iulie 2020, 10:19

Fascinantele scrisori de dragoste ale lui Lucian Blaga către Cornelia Brediceanu

„Poate mi s-a părut – dacă n-a fost cumva iluzie optică – că ai avut o umbră de îndoială în mine. Ei, să-ți spun ceva: înțeleg felul Tău de a fi, întreaga Ta ființă am simțit-o în forma unei porunci mari: fii sincer! Față de Tine n-aș fi putut fi altfel, chiar să fi voit. Sunt alți oameni cari te silesc să minți necontenit cu obrăznicie și cu deliciu și întreaga lor ființă te încurajează și-ți poruncește: să minți. De altă parte, n-ai observat și Tu că sunt oameni pe cari nu-i poți minți? O deosebită atmosferă de sinceritate plutește în jurul lor, o atmosferă curată de muncă care te face să respiri adânc – și să-ți spui: «tot ce ai pe inimă»…”, îi scria Lucian Blaga, în octombrie 1916, din Oradea, tinerei Cornelia Brediceanu.

În luna mai din acel an, Lucian, care semna scrisorile cu numele Lulu, așa cum îi spuneau și cei din familie și prietenii apropiați, împlinise 21 de ani. Cornelia avea 19 ani.

Născută în Lugoj, Cornelia a fost mezina familiei Brediceanu, una dintre cele mai respectabile familii din Banat. Tatăl ei, Coriolan, era un cunoscut avocat și om politic, membru activ în diferite societății culturale. 

„Dacă evaluăm după criteriile locului și timpului, am putea spune că prin naștere a aparținut unei familii de mare burghezie bănățeană, ajunsă în faza intelectual-artistică a evoluției ei; căci părinții ei erau cultivați, vorbitori de mai multe limbi, mama era cititoare de literatură, în casă se afla o bibliotecă și așa mai departe”, spunea Marta Petreu într-o conferință din martie 2017, susținută la Universitatea Tibiscus din Timişoara, publicată în revista Tibiscus.  

Cornelia Flavia (al doilea prenume, mai puțin cunoscut, l-a folosit și Blaga în Luntrea lui Caron) a făcut primele studii în Lugoj, unde a învățat în germană și maghiară, limbi pe care le vorbea fluent. 

S-a înscris la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, unde, la o „petrecere cu dans”, pentru prima dată, destinul ei s-a intersectat cu cel al lui Lucian Blaga, și el elev acolo. 

„Ochiul meu căutător tot refăcea o diagonală, prin vălmăşagul sălii, până în celălalt colţ, unde descopeream o fetişcană, pe care n-o mai văzusem. Slăbuţă, liniştită, cu  ochii vii şi inteligenţi”, a povestit Lucian mai târziu în Hronicul și cântecul vârstelor

Fetișcana mai avea și o piele creolă, ceea ce l-a făcut pe Blaga să-i spună „ghiocelul negru”, printre alte nume pe care i le-a inventat mai târziu, în perioada îndrăgostirii. A aflat atunci, de la un coleg, că este „domnișoara Cornelia B., fiica omului politic din Banat… Inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde noi…”.

Casa memorială Lucian Blaga, Lancrăm, Alba | Credit foto: Mira Kaliani

După ani de la prima lor întâlnire, Blaga medita: „Cum era să ghicesc atunci că ochii mei întâlneau întâia oară fiinţa care şapte ani mai târziu avea să devină tovarăşa mea de viaţă? E de mirat cu cât de puţine antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul!” 

Ca să își perfecționeze și limba franceză, familia a decis să o înscrie pe Cornelia la prestigioasa instituție de învățământ École Vinet din Lausanne, Elveția. Școala a fost fondată în 1839 de Alexandre Vinet, teolog, jurnalist, scriitor, istoric și profesor universitar, și se numea “École supérieure de jeunes filles”, fiind în cantonul Vaud prima școală ce oferea și fetelor posibilitatea de a urma studii secundare, rezervate până atunci doar băieților.

După finalizarea studiilor la École Vinet și după ce a obținut bacalaureatul la liceul brașovean, Cornelia a plecat la Viena, unde a urmat cursurile facultății de medicină – cu toate că ea ar fi dorit să facă litere, însă frații ei au vrut să se asigure că va avea o „meserie adevărată”. 

La fel au visat și frații mai mari ai lui Lucian: Lionel, care se mâhnea de câte ori îl vedea pe Lucian citind Hegel, încercase să-l facă să aleagă, la fel ca el, dreptul, în timp ce Liviu îl bătea la cap să urmeze inginerie.  

„Poveţele lor porneau desigur din cele mai bune intenţii, dar nu ne înţelegeam. Nu ne înţelegeam, fiindcă ei nu bănuiau tăria înclinărilor mele fireşti. De unde şi cum ar fi putut ei să ştie că fratele lor mai mic era o fiinţă eminamente metafizică! Peisajul transilvan nu produsese încă buruieni atât de exotice”, scria Lucian în Hronicul și cântecul vârstelor.

În capitala imperiului, Cornelia l-a întâlnit din nou pe Lucian Blaga, care își petrecea timpul citind filozofie în biblioteca universității. În acea bibliotecă s-au reîntâlnit. 

 

Casa memorială Lucian Blaga, Lancrăm, Alba | Credit foto: Mira Kaliani

 

În Hronic, Blaga povestea: „ Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. […] Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.”

El a simțit, dar nu din primul moment, acel ceva unic pe care nu-l mai trăise. Ea s-a îndrăgostit definitiv atunci când, pentru prima dată, în timp ce luau masa, „liniștile lui” au neliniștit-o și „își șterse cu o batistă o lacrimă”. 

În acea zi, „cu liniști înăuntru”, el i-a făcut una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste: „Aşa sînt eu, un om cu oareşicari linişti înăuntru… […] Dar liniştile trec, şi începe iarăşi cuvântul, şi după cuvânt vin din nou liniştile, ceea ce rămâne însă e starea aceasta, în care ne găsim, şi de care nu vom mai scăpa, nici eu, nici tu…”

Spre sfârșitul anului 1916, Lucian a fost nevoit să plece din Viena și să se despartă de Cornelia, „o despărțire deloc ușoară. Ne-am înțeles să ne scriem. Ne despărțeam tot așa de neașteptat, cum ne-am întâlnit”.

Pentru a nu fi luat în armata austro-ungară, trebuia să-și continue „studiile” la „înalta școală teologică”, ce a funcționat inițial la Sibiu, s-a închis o perioadă, din cauza războiului, și a fost redeschisă la Oradea. 

Între 1916 și 1920, anii de dinainte de căsătorie, Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga și-au scris zeci de scrisori. El, mult mai multe. 

Într-o scrisoare îi spunea: „… să nu-ți mai permiți gândul cochet, de a-mi răspunde cu o scrisoare la trei (1:3)”, în alta, contabilicesc, „am făcut bilanțul scrisorilor noastre și a trebuit să constat că la mine «intratele» sunt pe jumătate cât «ieșitele» – am lucrat cu alte cuvinte cu un deficit îngrozitor”. 

În alta îi scrie un poem:

Iubito, mult iubito,

Ieri ți-am scris să te gândești mult la mine, fiindcă în clipa când te gândești îmi vin pe buze poemele… Pesemne astăzi te-ai gândit. Iată: poemul ți-l alătur, are un ritm splendid: 

Îmi face impresia că-mi scrii mai rar decât înainte.

 

Casa memorială Lucian Blaga, Lancrăm, Alba | Credit foto: Mira Kaliani

Cornelia era, la începutul corespondenței, „Cornelia dragă”, apoi „Sfinxul drag”, „Mea Gaargi, ți-am dat numele unei principese indice/Gaor”, „Gari – „nume ca vinul: cu cât se învechește cu atât e mai bun” –, „prințesă indică”, „stăpâna mea”, iar după aproape doi ani: „mireasa mea”, „draga mea”, „iubito și frumoaso”, „adorato”, „sanctuarul meu”, „minunea mea”. 

Din Oradea, în 10 ianuarie 1917: „Cornelio dragă, 

Cum vezi, încă nu Ți-am inventat un nume… Dacă aș fi fidel gândurilor mele, ar trebui să-ți scriu cam în disordine acestea: Stadtpark, munți, institut anatomie, mansarda, râs, lumină, signalul Margaretei, ochi aprinși și fețe incandescente și așa mai departe. Toate acestea într-un vârtej nebun, desfrânat și absurd în care  nu sunt în stare să precizez nimic. Și simt totuși ceva precis: te simt pe Tine cum îmi pulsezi în sânge. Aș vorbi, de renaștere, transformare, transfigurațiune, dacă nu ți-ar părea sentimental. În orice caz, «în istoria mea individuală» s-a început epoca «reformațiunii». 

[…]

O, Gari. Sărutări multe, multe și să Te ardă în față, ca viforul de iarnă care bate pe-aici!”

Tot în toiul iernii 1917: „Aș vrea să-ți scriu – mult, mult, mult – și de aceea astăzi nu-Ți scriu – ci tac. Vreau să te privesc de astă dată – lung, lung, lung – și tu să-mi cetești din ochi tot ce nu pot spune: cât te iubesc…”

„Spune Gaor – nu-i frumos să ai în piept dragoste și cu ochii să urmărești căile lactee? Nu-i frumos să porți în inimă ce-i mai frumos din împărăția timpului: iubirea – și-n creieri ce-i mai frumos din împărăția veșniciei: cerul?”

Când, „într-una din zile peste care n-a licărit steaua norocului”, Cornelia, dornică să se căsătorească cât mai grabnic, și-a anunțat familia (mama și frații, tatăl ei a murit în 1909) că „s-a logodit”, el a bănuit că „imprudența va avea consecințe” de pe urma căreia „aveau să mi se tragă multe ponoase”. În schimb, ea nu le-a întrezărit. 

În august 1917, invitat la Lugoj să-i întâlnească familie, s-a dus după ce „câteva săptămâni a tot cumpănit”. La câteva zile de la reîntoarcerea în Sebeș, a primit o scrisoare scurtă de la mama Corneliei în care i-a transmis limpede să-i dea pace fetei ei și să termine cu scrisorile.  

„Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de altfel pentru luciditatea cu care eu însumi priveam lucrurile era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existenţa spre a face vreo impresie.”

 

Casa memorială Lucian Blaga, Lancrăm, Alba | Credit foto: Mira Kaliani

Corespondența celor doi a continuat mai pătimaș, într-o iubire ce creștea, și tot creștea. După o lună de la întâlnirea lugojeană – „invitaţia fusese făcută unei persoane imaginare, pe care apariţia mea reală n-o reproducea întocmai”, explicase în Hronic de ce vizita lui „greșise adresa” –, Lucian i-a mărturisit Corneliei:

„Eu cred că nu-ți dai îndeajuns seama ce importanță ai pentru mine. Tu ești alfa și omega – de la tot ce fac și trăiesc.”

Din Sebeș, în 28 august 1918, îi scria: 

„Iubito și Frumoasă, 

Am sosit astăzi acasă – și sunt așa de fericit de scrisorile tale. Ce-ncântătoare ești Tu: aș vrea să scriu odată un poem care să fie așa de minunat ca tine – și-atunci aș crea de fapt cel mai frumos poem al tuturor timpurilor!”

În mai 1918: „Mă bucur nespus de bucuria ta, căci tu ești aceea care scoate scânteile electrice din mine”. 

„Ascultă, ce frumos: realitatea, adică lumea, lumea aceasta mare și minunată, constă din mai multe straturi, mai multe pături – diferite una de cealaltă. […] Și acum – Gaor – eu cred că mai există o pătură care, de asemenea, își are natura ei intimă, nouă, originală, cu legile ei proprii, cari nu pot fi înțelese și mistuite prin legile celorlalte realități, fiindcă sunt deasupra lor, mai largi, mai bogate și mai misterioase: dragostea noastră.” 

Doi ani, Cornelia s-a luptat cu propria familie pentru a o convinge să accepte căsătoria ei cu Lucian Blaga. Cum știm, în cele din urmă a reușit. S-au căsătorit la Cluj-Napoca, în 16 decembrie 1920. 

Lucian Blaga a murit în 6 mai 1961 și a fost înmormântat în 9 mai, exact în ziua în care ar fi împlinit 66 de ani. Cornelia a mai trăit 22 de ani și a fost înmormântată alături de el, în curtea bisericii din Lancrăm, satul natal al soțului ei.

Toate scrisorile Corneliei către Lucian Blaga au fost distruse. De Cornelia. În schimb, a păstrat toate scrisorile pe care el i le-a trimis. 

 

Foto Cover: Casa memorială Lucian Blaga, Lancrăm, Alba | Credit foto: Mira Kaliani

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.