13 aprilie 2021, 7:21

Fiecare cu baba lui: „Cum va fi timpul, așa va fi și inima”

„În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coți înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi.”

În tradiția populară românească, 1 martie este ziua Babei Dochia, numită, în unele locuri, Baba Marta. În calendarul ortodox apare Sfânta Muceniță Evdochia – aceasta, „de o frumusețe nemaivăzută”, a trăit în vremea împăratului Traian, a dus în tinerețe o viață în desfrâu după care a ales calea credinței.

Baba Dochia e „un personaj mito-folcloric descinzând din străvechiul cult al Marei-Mame, zeiță a pământului și vegetației”, scria etnograful Ivan Evseev. În poveștile poporului, Dochia este fie o fată de împărat „frumoasă cum nu s-a mai văzut”, fie o păstoriță, fie o babă haină.

Traian și Dochia | Litografie asachiană / G. Călinescu, Istoria literaturii române

„La frumusețe și la minte / Nici o giună-i samana”

Mitul lui Traian și al Dochiei, „ simbolizând constituirea însăși a poporului român a încântat pe romanticii noștri în frunte cu Asachi”, scria G. Călinescu și amintea că „Asachi a răspândit povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmărită de Traian și prefăcută de Zamolxe, la rugămintea ei, în stâncă, spre a scăpa de urmăritor”.

Ca o mențiune aparte, de împletire a omului cu legenda, Gheorghe Asachi scria, spre sfârșitul vieții, în Notiță biografică: „Georgi Asaky este născut la Herța târgușor în Moldova de Sus, la anul 1788, Martie 1 (n. stil vechi), ziua Săntei Dochii, homonimă cu Dachia seau Daçia pre care el a ilustrat’o prin Ballada Dochia și Traian.”

În baladă, Dochia era descrisă: „La frumusețe și la minte / Nici o giună-i samana, / Vrednică de-a ei părinte, / De Deceval, ea era”.

O asemenea frumusețe îl cucerește pe „fiul Romei cel mărit”: „Traian vede astă zână; / Deși e învingător, / Frumuseței ei se-nchină, / Se subgiugă de amor.” Dochia însă îi cere lui Zamolxe să fie prefăcută în bolovan iar „El petroasa ei icoană / Nu-ncetează a iubi…”

Complexul megalitic „baba Dochia” de pe Ceahlău. Schiță de Gheorghe Asachi, 1851 | Sursa: Romulus Vulcănescu, Mitologie română

„Ciahlăul și statua de peatră”

În Descrierea Moldovei, lucrare publicată în 1769, Dimitrie Cantemir povestea:

Muntele cel mai înalt este Ciahlăul…
[…]
Din piscul lui, care se înălța foarte în forma unui turn, se vărsa un pârâu foarte limpede și cu mare sunet se repede peste stânci în Tăslău. În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coți înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi.

Dochia invocă ajutorul lui Zamolxe | Sursa: Romulus Vulcănescu, Mitologie română

Dochia, Traian și Zeul Zeilor

Legenda despre Dochia și Traian este prezentată și de Romulus Vulcănescu, în care se spune așa:

Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oștiri, spre Sarmisegetusa, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu, ca să despresoare cetatea, a fost și ea înfrântă de armata lui Traian și a fugit cu resturile oastei în munți, spre răsărit.

Împăratul Traian, care a văzut-o luptând și i-a plăcut curajul și frumusețea ei, a urmărit-o cu o parte din oaste și când a fost aproape să o prindă, oastea, dacă s-a rupt în două, o parte a ținut piept și alta s-a retras în munți cu prințesa Dochia.

Înfrângând pe ostașii principesei, împăratul a înaintat în munți în căutarea Dochiei care, văzându-se ca și prinsă, ordonă ostașilor ce o însoțeau să o lase singură să urce culmile, derutând pe urmăritori. Dochia, rămasă singură, s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în genunchi și a rugat pe Zamolxe, Zeul Zeilor, să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat.

Și atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniță, cu câteva oi lângă ea. Oastea romană cu împăratul în frunte s-au oprit în fața Dochiei transformată în bătrână și Traian a întrebat-o dacă a văzut încotro a fugit prințesa dacă.

Baba Dochia i-a arătat toiagul spre miază-zi. Și împăratul Traian a purces într-acolo. Și a rămas Baba Dochia stăpână pe ținutul acela, și de-atunci poate mai trăiește încă în munți.

Desen în care e imaginată Baba Dochia

Dochia, babă „cumplit de rea și de hărțăgoasă”

Baba Dochia este unul dintre cele mai populare personaje din mitologia românească. În legendele cunoscute – sau, cum preciza Simion Florea Marian, mai degrabă variante –, Baba Dochia este din fire „foarte rea”, o „vădană bătrână”, foarte bogată, o babă „cumplit de rea și de hărțăgoasă”, o soacră care „de rea și a dracului ce era, nu mai știa ce să facă și cum să necăjească pe biata noră-sa”.

Spre sfârșitul lui faur, când încă era omăt mare, ea și-a trimis nora să-i aducă fragi sau flori – brebenei, micușunele, aglice –, cu amenințarea că, dacă se întoarce cu mâna goală, îi va lua viața. Aceasta pleacă și „dă peste doi moșnegi, cari ședeau și se încălzeau lângă un foc zdravăn”. Era Dumnezeu alături de Sfântul Petru, în vremea când „oamenii erau mai buni și aceștia umblau uneori și pe pământ”.

Când Dumnezeu a aflat „pătărania ei”, i s-a făcut milă de ea și i-a pus în catrință „o mână plină de jăratic”, dar i-a spus să nu se uite până acasă. Tânăra a plecat spre casă și, când a ajuns la soacră, i-a pus pe masă „o mulțime de fragi copți bine și frumoși, de ți se duceau ochii când te uitai la dânșii”.

Cojoacele babei Dochia

Baba Dochia a crezut atunci că a venit primăvara, „trecând faur și sosind mărțișor, bucuria ei…” A îmbrăcat repede 9 (sau 12) cojoace, a luat un fus și o furcă de tors sub brâu, precum și cele 12 capre (sau oi, în alte versiuni), și a pornit la munte, să le pască.

Oamenii întâlniți pe drum au prevenit-o, „d-poi bine, mătușă, nu știi că și martie are putere?”, dar Baba Dochia zicea că nu se teme, fiindcă nu va îngheța cu 12 cojoace pe ea.

Chiar și cu Mărțișor s-a întâlnit pe drum și acesta a avertizat-o: „Că de nu te-ai stâmpăra / Tu de frig vei îngheța!”, însă ea i-a răspuns „Taci, Mărțișor, / Că de-acuma n-are / Să fie ninsoare / Ci tot numai soare…”

Mărțișor „s-a mâniat pe dânsa” și a trimis asupra ei „un viscol mare, o ploaie amestecată cu omăt și cu vânt subțire și rece”. Ea și-a aruncat tot câte un cojoc plin de apă. A degerat și a rămas împietrită cu furcă și cu capre (oi) cu tot.

În alte variante, și-a lepădat cojoacele din cauza căldurii, zile după care a dat un frig cumplit și Baba Dochia a înghețat cu turma ei în vârf de munte.

Între iarnă și primăvară

Dochia, sărbătoarea venirii primăverii

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Elena Niculiţă-Voronca a început să adune povești, datini și credințe populare – printre acestea, și legende despre baba Dochia și ziua de 1 martie, considerată, simbolic, prima zi de primăvară. Povestea aceasta despre Dochia și mărțișor i-a fost spusă de mama ei, după cum a menționat:

Dochia e cea întâi zi de primăvară. În ziua de Dochia, se face mărțișor: un fir de mătasă sau lână roșie, împletucit cu alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie rumenă și albă peste an.

Se poartă pân’ în ziua de Sf. Gheorghe și atunci îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireș înflorit.

Babele, capricioasele

Primele nouă (sau 12) zile capricioase de la începutul lunii martie – o zi aduce un frig aprig, alta un soare vesel și blând, o zi vine cu zăpadă și viscol, alta cu cer senin și căldură – au fost numite în popor zilele babelor – ursitoarelor.

În prima zi de martie, scria etnograful Arthur Gorovei (1864 – 1951), „se ursesc prieteni și rude, cele nouă babe, câte una de persoană, numindu-se zilele în care să fie fiecare ursit, și cum va fi timpul (luminos, noros sau posomorât), în ziua unui ursit, așa îi va fi și inima lui tot anul”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.