1 decembrie 2020, 14:08

Focul lui Sâmedru, „un revelion unde se celebrează moartea şi renaşterea”

„La lăsarea serii, în linişte şi cuprinşi de emoţii, copiii aprind Focul. Când rugul începe să lumineze cerul, copiii izbucnesc în strigăte de bucurie, adresând invitaţia la cea mai mare sărbătoare a anului: «Hai la Focul lui Sâmedru!»”

„Povestirile în care apare Sâmedru ţin de două civilizaţii distincte: pastorală şi agrară”, menționa etnograful Ion Ghinoiu în studiul ‘Sărbători și obiceiuri roânești’.

În ‘Sărbătorile de toamnă la români’, etnologul și folcloristul Tudor Pamfile (1883 – 1921), a redat o povestire creată de popor în jurul sfântului Dumitru. 

Ciobanul care trăia «într-un miez de codru necălcat de picior omenesc». Acesta apare de obicei ca un cioban «într-un miez de codru necălcat de picior omenesc». Trăia singur, „numai în fapte bune”, fără să știe că în lume mai sunt și alți oameni. 

Într-o noapte, a avut un vis în care i s-a arătat că mai sunt oameni și „dornic să știe cum stă treaba, pleacă în lume”. 

Povestea continua: „Merge și merge, dă peste râpi și nu cade în ele, dă peste ape și trece fără să se ude măcar, iar după mult mers, ajunge într-un sat, într-o zi de duminică.”

A aflat că acel loc unde s-a adunat tot satul se numea „biserică” și acolo mergeau sătenii să i se închine lui Dumnezeu. A intrat și el și privea lumea. Fiecare avea „un fel de desagi în spate”. A aflat mai târziu că numai el vedea „desagii” ce erau de fapt „sarcinile cu păcatele omenești”. 

Într-o strană, ciobanul l-a văzut pe Diavol care se uita la oameni și „îi însemna în condica lui pe toți cei care râdeau, vorbeau, erau cu gândurile în alte părți”. Aștepta să-l prindă și pe cioban cu ceva ca să-l treacă în catastif. Când slujba a fost aproape gata, diavolul a început a se strâmba în fel și chipuri, iar ciobanul a zâmbit. Atâta i-a trebuit diavolului. 

Slujba s-a încheiat, ciobanul a ieșit și el din biserică și a pornit spre pustiul lui. Acum însă „trecând peste ape, se udă până la glezne, iar prin râpi se cufundă până la genunchi. Atunci s-a încredințat că a greșit în fața lui Dumnezeu și l-a supărat. De aceea, s-a hotărât să rămână la oi, sus la munte, și să nu mai aibă treabă cu lumea cea plină de păcate”. 

De atunci, s-a scurs „un cârd de ani”. Într-o zi, ciobanul a murit la stâna lui și „oamenii i-au găsit trupul neputrezit; l-au luat, l-au înmormântat, pe locul stânei au ridicat o biserică, iar numele ciobanului, care a fost sfântul Dumitru, l-au cinstit de atunci, și-l cinstim și noi astăzi”, încheia Tudor Pamfile una dintre poveștile ce circulau în popor despre sfântul Dumitru.

Sfântul Dumitru | Sursa: Doxologia

Patronul iernii pastorale. „În calendarul popular Sâmedru este un zeu al Panteonului românesc, patron al iernii pastorale, care a preluat numele şi data de celebrare ale sfântului Dimitrie (Dumitru), Marele Mucenic de la Tesalonic, 26 octombrie, din calendarul ortodox. Împreună cu Sângiorzul, Sâmedru împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara, între 23 aprilie şi 26 octombrie, cu miez al timpului la Sântilie (20 iulie), şi iarna, între 26 octombrie şi 23 aprilie, cu miez al timpului la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). 

În opoziţie cu Sângiorzul, care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul

Sâmedru încuie vara şi desfrunzeşte codrul.”

Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești

Sâmedru, cu tradiții și obiceiuri. Ziua de 26 octombrie, când este sărbătoarea sfântului Dumitru, „se păzește în popor cu nelucru”, scria Tudor Pamfile. El a adunat diferite credințe și obiceiuri ale poporului legate de Sâmedru, cu variante Simedru, Sânmedru, Sumedru. 

Printre acestea, exista credința că celui care „va păzi cu sfințenie această sărbătoare, îi vor fi ferite vitele de stricăciunile lupilor”.

Cel care deschide iarna pastorală | Credit foto: Mira Kaliani

Cum va fi iarna ce va veni. În această zi, ciobanii aflau cum va fi iarna – dacă „va fi moinoasă sau geroasă”. Ei puneau dulama în mijlocul oilor și așteptau ca să vadă „ce fel de oaie se va culca pe haină”. 

Dacă oaia va fi neagră, înseamnă că iarna va fi bună; dacă se va pune pe dulamă o oaie albă, „după socotința lor, iarna va fi aspră”.

Cu ochii-n Lună. În noapte de 25 spre 26 octombrie, Luna le oferea, credeau ei, indicii despre iarna ce va urma: 

„Dacă luna va fi plină și cerul senin, iarna va fi bună; dacă dimpotrivă, luna va fi plină și cerul va fi acoperit cu nori, dacă ar ploua sau ar ninge, aceste semne arată că iarna va fi aspră, că zăpezile vor fi grele, iar gerul va fi strașnic”.

Ziua soroacelor. Ziua de sfântul Dumitru este și cea a „soroacelor pentru slujbe și felurite închirieri”:

„Învoielile noi aduc prilejuri de aldămașuri și veselie. Împlinirea soroacelor vechi aduce câteodată și supărări”, scria Tudor Pamfile.

Fratele sfântului Dumitru. În calendarul ortodox, ziua de 26 de octombrie îi este dedicată sfântului mucenic Dumitru (Dimitrie), iar în 27 octombrie este sfântul Dimitrie Basarabov; cei doi nu trebuie confundați, după cum preciza și Tudor Pamfile; tot el menționa că, în zona Muscelului, 27 octombrie era numită ziua sfântului Dumitru cel nou:

„El se crede a fi frate cu sf. Dumitru. Se ține pentru felurite boale și lovituri”.

Fructele, printre ofrandele ce se dau la Moșii de Toamnă | Credit foto: Mira Kaliani

Moșii de toamnă. Una dintre cele mai mari Sâmbete a morților sau Sâmbete a moșilor este și sâmbăta ce cade înainte de sfântul Dumitru, sărbătorit în 26 octombrie. În Bucovina, această sâmbătă, scria Tudor Pamfile, se numește «Moșii de Toamnă» sau «Moșii cei Mari», iar prin țară este numită «Moșii de Sâmedru» sau «Moșii de sfântul Dumitru». 

„Ca «moși», adică drept bucate sau pomană, se dă grâu fiert cu unt sau untură, cu lapte sau brânză. Colacii și lumânările obișnuite nu lipsesc”, nota Tudor Pamfile.

Ion Ghinoiu amintea că practicile legate de cultul morţilor „apar bine evidenţiate şi în sâmbăta dinaintea lui Sâmedru, adică la Moşii de Toamnă, numiţi şi Moşii cei Mari sau Moşii lui Sâmedru”. În calendarul popular, este una dintre cele mai importante sâmbete ale morţilor. 

„Ofrandele care se dau acum pentru sufletele morţilor (grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză, fructe) indică, fără îndoială, ocupaţia celor care le fac”, menționa Ion Ghinoiu și nota „o formulă de invocare a spiritelor morților” prin care, în schimbul pomenilor date, acestora li se cerea „ajutor, belșug și spor în casă”.

La Focul lui Sâmedru | Sursa: Pinterest

«Hai la Focul lui Sâmedru!» „Toamna târziu, oierii din unele sate carpatice şi subcarpatice celebrează, fără să mai cunoască semnificaţia obiceiului, moartea şi renaşterea lui Sâmedru, zeu de origine indo-europeană care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie de la Tesalonic din calendarul creştin”, prezenta Ion Ghinoiu acest ritual. 

Ceremonialul cuprinde, printre altele, „moartea violentă a zeului îmbătrânit la sfârşit de an prin tăierea unui arbore din pădure, urmată imediat de renaşterea acestuia prin incinerarea trupului neînsufleţit (butucul sau trunchiului copacului) în noaptea de 25 spre 26 octombrie”. 

„Până în vremurile recente”, menționa etnograful Ion Ghinoiu, „păstorii români au celebrat Anul Nou la o lună după echinocțiul de toamnă”: 

„Elemente străvechi ale acestui calendar, împărţit în două anotimpuri egale, iarna patronată de Sâmedru, reprezentare mitică care desfrunzeşte codrul, şi vara patronată de fratele acestuia, Sângiorz care înfrunzeşte codrul, supravieţuiesc sub formă de sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice în mediile pastorale din România.”

 Pregătirile pentru Focul lui Sâmedru începeau cu două, trei săptămâni înainte. Băieți cu vârste între șapte și 14 ani culegeau din păduri „o mare cantitate de cetini de brad” și amenajau locul unde avea să se facă Focul.

În după-amiaza zilei de 25 octombrie, cetele de copii însoțite de câțiva feciori, mergeau în pădure și, după ce alegeau bradul care urma să fie incinerat, îl doborau, îl curățau și îl aduceau la locul ales.

„Trupul neînsufleţit al zeului (butucul sau trunchiul copacului), numit par, fixat în poziţie verticală şi îmbrăcat cu cetină verde, se numeşte Focul lui Sâmedru. Înălţimea acestuia este, uneori, cât turla bisericii din sat”, descria Ion Ghinoiu pregătirea de dinaintea aprinderii Focului.

Când seara începe să se lase, „în liniște şi cuprinşi de emoţii”, copiii aprind Focul. Când rugul începe să lumineze cerul, copiii izbucnesc „în strigăte de bucurie, adresând invitaţia la cea mai mare sărbătoare a anului: Hai la Focul lui Sâmedru!” 

„În jurul rugurilor vin și se adună, pe vecinătăţi copii, tineri, maturi şi bătrâni. Toată suflarea satului participă la taina renaşterii zeului prin ritul funerar de incinerare. Femeile împart, ca la o înmormântare obişnuită, covrigi, fructe şi băutură. 

În timp ce trupul divin este mistuit de flăcări, cei prezenţi beau, mănâncă, glumesc, cântă şi joacă.” 

După ce se încheia ritualul arderii bradului, oamenii obișnuiau să ia cenușă din Focul lui Sâmedru și să o arunce prin livezi și grădini, pentru ca, în anul următor, acestea să aibă roade bogate | Credit foto: Mira Kaliani

Tudor Pamfile povestea despre exuberanța cu care participanții trăiau acel eveniment, îndeosebi copiii: „Când e vulvoarea (vâlvătaia) mai mare, copiii sar peste foc, ca să fie sănătoși tot anul. Apoi încep a striga cu toții deodată cât le ia gura: «Hai la focul lui Sumedru!… Hai la focul lui Sumedru!…»

„Focul lui Sâmedru este un Revelion unde se celebrează moartea şi renaşterea, prin incinerare, a unei vechi divinităţi geto-dace. Vâlvătaia focului întreţinută toată noaptea de cei prezenţi cu cetină de brad este însoţită de invitaţia: «Hai la Focul lui Sâmedru!»”, explica Ion Ghinoiu.

Momentul culminant al întregului ritual este „prăbușirea parului” ceea ce corespunde cu renașterea divinității adorate. Cei care participau se uitau și în ce direcție cădeau tăciunii aprinși, „părți ale trupului divin” și credeau că feciorii și fetele înspre care au căzut se vor căsători „în noul an”.

Când se încheia totul, „fiecare pleca spre vatra lui”, nu înainte de a lua cenușă, cărbuni aprinși și resturi de la Focul lui Sâmedru pentru a le arunca prin grădini și livezi, cu credința că acestea vor fi fertilizate și, în anul ce va urma, vor da roade bogate.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.