19 octombrie 2020, 18:50

Frumoasa sărbătoare a dragostei – Tradiții de Dragobete în satul de altădată

Legenda spune că Dragobetele este fiul Babei Dochia și reprezintă, spre deosebire de aceasta, un simbol pozitiv, cel al reînnoirii. În zilele noastre, nu se celebrează așa cum se făcea pe vremuri la sate, mai degrabă se amintește de această veche tradiție a iubirii la români. La orașe a fost înlocuită de sărbătoarea din 14 februarie, cea a sfântului Valentin, preluată și adaptată.

Dragobetele se ținea în funcție de zonă, fie la sfârșitul lunii februarie, fie la începutul lunii martie, cel mai adesea în 24 februarie. Este timpul când păsările se adună în stoluri, cântă, se aleg și încep să-și construiască cuiburile pentru viitorii pui.

Dragobete – Pixabay

În numele dragostei

Pentru români, Dragobetele, celebrat în special în ziua de 24 februarie, este purtătorul dragostei și al bunei dispoziții. Dragobete era imaginat ca un zeu tânăr din mitologia românească – de altfel, cei de la început de an sunt întotdeauna tineri –, celebrat în dată fixă în fiecare așezare, însă ziua diferă în funcție de zonă. Prin urmare, acest patron al dragostei și bunei dispoziții putea fi sărbătorit în 24 sau 28 februarie, dar și în 1 martie sau în ziua de 25 martie.

Sărbătoarea era cunoscută și cu numele de Ziua Îndrăgostiților, Cap de primăvară sau Cap de Vară, Logodnicul Păsărilor, și era, pe vremuri, dedicată dragostei.

În mitologia românească, Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei la romani, și Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. El este zeul tinereții, al veseliei și al iubirii. În calendarul ortodox, 24 februarie este dedicată aflării capului sfântului Ioan Botezătorul.

Dragobete – Pixabay

Frumos și iubăreț

Despre Dragobete se spunea că este cap de primăvară și era reprezentat ca un tânăr frumos și iubăreț, ce umbla prin păduri și săruta, seducea, fetele, femeile care-i ieșeau în cale. Unii spuneau însă că se plimbă prin păduri și pentru a pedepsi fetele care au lucrat de ziua lui.

Cu timpul, poporul a pus în jurul acestui tânăr numeroase simboluri și a început să-l celebreze, devenind astfel un simbol al dragostei. Dragobetele reprezintă sfârșit și început, sfârșitul unui anotimp și începutul altuia. Un început proaspăt, ce aduce culori, mișcare, energie, natura prinde viață și e mai multă bucurie peste tot.

Dragobete – Pixabay

Când păsările se „zburătoresc”

De Dragobete, se spunea că păsările se adună în stoluri, ciripesc a veselie și se „zburătoresc”.

„Acest ritual a fost preluat şi de oameni. Ca să nu rămână singuri, fetele şi băieţii, asemenea păsărilor, trebuie să se întâlnească”, scria Iuliana Băncescu cercetător la Institutul Național al Patrimoniului – Direcția Patrimoniu Imaterial, într-un articol despre Dragobete.

În folclorul românesc, pasărea, cucul cu precădere, întruchipează dragostea. Se spunea că păsările care nu își găsesc perechea acum vor rămâne stinghere până la anul următor, când va fi din nou Dragobete. De aceea, fetele și băieții așteptau cu nerăbdare ziua de Dragobete și o sărbătoreau pentru a fi și ei îndrăgostiți tot timpul anului.

„Feciorii cuprinşi de fiorii dragostei, dar şi mugurii culeşi de fete de pe crengile copacilor şi puşi la ureche sunt numiţi dragobeţi. În comunitatea tradiţională românească, aceştia se întreceau să învârtă fetele în braţe”, amintea Iuliana Băncescu.

Dragobete – Pixabay

„Dragobetele sărută fetele”

În ziua de Dragobete, „asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiți tot timpul anului”, scria Ion Ghinoiu. Oamenii rosteau „Dragobetele sărută fetele”, deoarece exista credință că, în această zi, sărutul era de bun augur, iar pe vremuri fetele acceptau și chiar doreau să fie sărutate de băieți tocmai pentru a nu rămâne singure pentru tot anul, până la următorul Dragobete.

Ursitul

În unele sate din țară, tinerele încercau să-și afle ursitul în noaptea de Dragobete, la fel cum făceau de Bobotează – înainte de culcare, își puneau busuioc sub pernă și îi cereau lui Dragobete să le arate, în visul din acea noapte, bărbatul care le va fi soț.

Ziua de Dragobete

Dacă în ziua de Dragobete vremea era frumoasă, dimineața fetele și flăcăii se îmbrăcau în straie de sărbătoare și se adunau cu toții în cete; ieșeau și colindau prin păduri și prin lunci; își spuneau unii altora vorbe de dragoste, chiuiau și culegeau primele flori de primăvară, făceau buchete cu viorele și ghiocei, și alte plante miraculoase, cântau; se veseleau. În pădure, făceau un foc și stăteau în jurul lui la povești. Viorelele le puneau în jurul icoanelor, în casă, și le foloseau apoi în farmece de dragoste.

La vremea prânzului, în zona Mehedinți, povestea Iuliana Băncescu, exista obiceiul ca fetele să o ia la fugă spre sat în timp ce tinerii alergau după ele încercând să le prindă și să le sărute. În acest joc al dragostei,  numit zburătorit, dacă băiatul care alerga după fată îi era drag acesteia, ea se lăsa prinsă de el și, în văzul tuturor, se lăsa sărutată de acesta.

Sărutul din ziua de Dragobete avea o semnficație apare și era de fapt o acceptare a iubirii, a logodnei. Seara, întreaga comunitate era adunată la o petrecere, inclusiv cei în vârstă, și atunci se anunțau toate aceste legăminte simbolice în fața familiilor, unele dintre acestea se păstreau și urmau logodne adevărate. Era de fapt și un prilej pentru cei din sat să afle ce nunți vor avea loc în toamnă.

În schimb, dacă în ziua de Dragobete, vremea nu se arăta cu soare și semne de primăvară, ci era închisă, poate friguroasă, cu ploaie sau chiar zăpadă, cei tineri tot celebrau sărbătoarea iubirii. Ei se adunau într-o casă și petreceau acolo, în cântece, povești, jocuri tinerești, mâncare și băutură.

Dragobete – Pixabay

Belșug și bucurie

Toți din sat doreau să meargă și să participe la această sărbătoare a iubirii deoarece, potrivit tradiției, celebrarea acestei zile îi aducea fiecăruia în anul ce venea, până la următorul Dragobete, bunăstare, bucurie, belșug și îl ferea de boli și multe alte neplăceri.  Se spunea că oamenii care nu sărbătoreau această zi, pentru că nu doreau, nu fiindcă nu puteau, erau pedepsiți și nu aveau parte de iubire vreme de un an.

Ca să rămână drăgăstoase

Dragobete nu era însă o sărbătoare numai pentru cei tineri, necăsătoriți. Și femeile tinere necăsătorite și cele rămase văduve devreme doreau să atingă mâna unui bărbat străin, deoarece spuneau că în acest fel vor fi drăgăstoase și iubite tot anul.

În unele locuri, exista și tradiția ca fiecare fată să se întâlnească în ziua de Dragobete cu un băiat. Era obligatoriu dacă voiau să fie îndrăgite tot anul, până la viitorul Dragobete. În anumite sate, fetele mergeau peste dealuri și traversau păduri pentru a ajunge în sate învecinate doar ca să atingă un bărbat necunoscut – această datină veche, pierdută în timp, avea rostul ei pentru oamenii acelor vremuri. Cei bătrâni spuneau că numai așa fiecare fată va putea rămâne îndrăgostită și va fi îndrăgită de băiatul pe care îl iubea și îl dorea de soț.

Dragobete de dragoste

Tot în această zi era datina de a se face dragobete de dragoste, de care amintea folcloristul Simion Mangiuca, așa cum i-a povestit cineva: „Despre Dragobetele de primăvară […] în unele locuri ar însemna o zi de primăvară. În alte locuri, însă, ar însemna dragobete un gândac alergător ce-l folosesc descântătoarele la descântecele de dragoste”.

Dragobetele de dragostea se făcea, nota Simion Florea Marian, nu numai în prima zi a lunii lui mărțișor, ci oricând în lună. Se lua din pădure o creangă de fragi și, cu apă pe ea, fetele se spălau ca să fie plăcute și privite când mergeau peste an la joc sau la alte petreceri din sat și rosteau: „Floare de fragă / Din luna lui Marț / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.

Dragobete – Pixabay

Zăpada zânelor

Din zăpada netopită până în ziua de Dragobete, fetele și soțiile tinere își adunau rezerve de apă cu care se spălau tot timpul anului, în anumite zile, considerate cele bune, ca să-și păstreze frumusețea pielii, părului, trupului și să fie pe placul feciorilor.

Simion Florea Marian amintea de această tradiție. „În prima zi a lunii lui mărțișor, numită pe alocurea și Dragobete, Dragobete cap de primăvară și Dragobete cap de vară, este datină în cele mai multe părți locuite de români ca fetele cele mari să strângă apă de neauă și cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase și drăgăstoase.”

Pe lângă apa provenită de la omăt sau cea din luna martie de la crengile de fragi, femeile mai adunau în această perioadă și apă de ploaie și de izvor. Exista credința în multe zone că, în luna lui mărțișor, e bine să te speli cu apă de ploaie pentru a rămâne sănătos. Dar și pentru frumusețe.

Acesta a fost un obicei vechi, ce se practica acum multă vreme la sate de tinerele necăsătorite. Ele strângeau zăpada curată ce se mai găsea mai ales prin pădure. Numeau această nea „zăpada zânelor”. După ce se topea și devenea apă, fetele spuneau că apa provenită din „zăpada zânelor” avea puteri magice, mai ales în ceea ce privește iubirea. Așadar, o foloseau în descântece de dragoste dar și pentru a se spăla cu ea pe față și trup și a se înfrumuseța. Vorba din bătrâni spunea că această zăpadă e fermecată, deoarece era considerată de obicei ultima a iernii și s-a așternut pentru că zânele au zâmbit. Iar tinerele voiau să-și împrospăteze fețele cu apa formată din „zăpada zânelor” pentru a avea și ele frumusețea și delicatețea pe care, nu-i așa, numai zânele pot să le aibă.

Dacă nu găseau zăpadă „născută din surâsul zânelor”, adunau apă de ploaie, pe care o foloseau pentru păr, sau de izvor.

Fără ceartă.

Tradiția cerea bărbaților ca de Dragobete să păstreze cele mai bune relații cu femeile – era suficient dacă spuneau vreo vorbă care să necăjească vreo femeie sau, mai rău, să se certe cu vreuna, că toată primăvara bietul de el era urmărit de ghinioane și îl aștepta un an cât se poate de greu și nefast.

Măcar un sărut

În plus, fiecare cuplu, de la tineri necăsătoriți până la cei în vârstă, trebuia să se sărute în ziua de Dragobete dacă își doreau ca iubirea lor să rămâne aprinsă mai departe.

Chipeș și năvalnic

„Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele”, scria Ion Ghinoiu.

„Bărbat chipeş, neastâmpărat, năvalnic, cunoscut şi sub denumirea de Cap sau Început de primăvară, Dragobetele este deschizător al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice – un fel de Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, Eros, zeul iubirii în mitologia greacă sau Năvalnicul, personificare a dragostei patimaşe din panteonul românesc”, povestea Iuliana Băncescu.

Vrăji și frați de cruce

Mai exista tradiția, în anumite zone ale țării, ca tinerele să rostească incantații prin care se protejau de vrăjile făcute de rivalele lor în ale dragostea ce le doreau să fie urâte și neiubite.

 

„Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie”, scria Iuliana Băncescu.

Băieții în schimb în ziua de Dragobete practicau un ritual al înfrățirii – era obiceiul de a-și cresta un pic din braț o formă de cruce din care curgea puțin sânge. Un obicei nu tocmai sănătos pentru zilele noastre, însă în vremurile de altădată era deseori urmat. Ei își atingeau între ei acestei tăieturi și rosteau diferite formule prin care își exprimau jurământul ferm de a rămâne frați de cruce/sânge toată viața.

Fără lacrimi de tristețe

Nimeni, dar nimeni, nu avea voie să plângă în ziua de Dragobete, orice ar fi fost. Așa cerea tradiția, fiindcă oamenii spuneau că acela care va plânge de Dragobete multe luni va fi urmărit de nenoroc și supărări.

Animalele din gospodărie

Sătenii mai în vârstă obișnuiau să se ocupe în această zi de animalele pe care le aveau. Exista vorba că, în această zi, păsările își caută și aleg perechea pe viață, prin urmare oamenii se îngrijeau de animalele lor și era absolut interzis sacrificarea acestora de Dragobete.

Casă tradițională românească, Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

Numai curățenie

De frică „să nu ciricăie  ca păsările” toată viața, nota Ion Ghinoiu, de Dragobete nimeni nu lucra. În ziua de Dragobete, femeile de la țară nu se apropiau de războiul de țesut și nici nu coseau. La fel, muncile grele ale gospodăriei erau lăsate de bărbați pentru alte zile.

În schimb, femeile făceau curățenie în casă fiindcă era asociată cu prospețimea și o casă curată, aerisită, proaspătă, nu poate decât să atragă spor și bogăție.

Spânzul

De Dragobete, femeile din satele de altădată mergeau prin păduri și căutau spânz, o plantă ce înflorește primăvara timpuriu. Smulgeau rădăcini pe care le foloseau ca leac în diferite afecțiuni în practicile de medicină populară, deoarece credeau că atunci planta adună toate energiile bune și are puterea cea mai mare de vindecare.

Dragobete – Pixabay

Când ciocul păsărilor se dezleagă

Celebrarea lui Dragobete vine după o altă sărbătoare din februarie, din ziua de 11, care era ținută de tineri. Este vorba de sfântul mucenic Vlasie din calendarul ortodox, preluat de credința populară unde a devenit protector al păsărilor de pădure și al femeilor însărcinate.

De ziua lui, se spune că păsările migratoare pornesc la drum și revin la cuiburile de aici iar păsărilor li se dezleagă ciocul și încep a cânta. Apoi, după două săptămâni, în 24 februarie, păsările se adună în stoluri, ciripesc, se îndrăgesc și își pregătesc cuiburile pentru puii ce vor veni.

 

Doar o distracție

Tot Ion Ghinoiu amintea: „Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele oltenești, intim legată de ritmurile naturii – înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor – se încearcă a fi înlocuită de sfântul Valentin, sărbătoare de import, apărută de câțiva ani pe trotuarele și piețele publice ale orașelor.”

Foto: Adina Voicu | Pixabay

Despre ce înseamnă Dragobete în ziua de azi, pentru cei tineri, în special, câteva concluzii și de la Iuliana Băncescu de la Institutul Național al Patrimoniului – Direcția Patrimoniu Imaterial: „Ca şi concept şi mod de sărbătorire, Dragobetele corespunde ideii actuale despre dragoste, şi anume aceea de împerechere, ajungându-se, în prezent, de exemplu în unele cluburi bucureştene, să se oficieze, cu acest prilej, căsătorii de o singură zi. Este o dovadă de degradare a concepţiei tinerilor despre căsătorie, care, folosită în acest context, îşi pierde sacralitatea, pe care o avea şi încă o are în comunitatea tradiţională românească. Asociată cu Valentine’s Day şi chiar considerată şi promovată ca o replică românească la această sărbătoare, Dragobetele a dobândit, în ultimii ani, în România, un caracter comercial, mai mult spectacular decât ritual… […]  Oricum, departe de înţelesurile care îi sunt atribuite, în mod tradiţional, sărbătorii. […] Dragobetele rămâne, în ciuda promovării care i se face, o sărbătoare artificială a românilor contemporani, prilej mai mult de distracţie decât de bucurie”. 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.