Editia de Dimineata

Generalul și haiducul: „Capul Excelenței Tale a fost astăzi în gura puștei mele”

„În acele vremuri, ca și în celelalte mai înaintate se ridica din popor câte unul mai curajos, care, în fruntea unei cete de voinici, căuta prin faptă să facă dreptate, cât putea, și să ajute pe cei în nevoie, bineînțeles luând de la cei bogați și dând la cei săraci.”

În folclorul românesc au rămas o mulțime de povești cu haiduci – unul dintre cei mai cunoscuți a fost haiducul Iancu Jianu.

Isprăviile lui Tunsu, colorate cu tot felul de anecdote, sunt la fel de interesante, doar că au rămas mai puține mărturii scrise despre ele.

De la tămâie la iarbă de pușcă

În cunoscuta lucrare Istoria fondărei orașului București, publicată prima dată în 1891, Dimitrie Papazoglu (28 martie 1811 – 2 august 1892), a lăsat o seamă de povestiri despre acest paracliser – după alții, ar fi fost logofăt la curtea unui mare boier din București – care s-a făcut haiduc. De altfel, colonelul și istoricul Papazoglu a fost contemporan cu acesta.

Om cu știință de carte, „voinic și frumos”, cu meserie dreaptă, se povestește că, într-o zi, Ioniță Tunsu, născut pe la începutul veacului al XIX-lea, a cunoscut un bandit și de atunci a început să se gândească la o viață nouă pentru el. În vreme ce episcopul Ilarion al Argeșului avea de gând să-l îmbrace chiar cu haina preoției, Ioniță își făcea alte planuri.

„După «zavera cea mare», în care țara a fost răsculată de Tudor Vladimirescu, la care s-a alăturat ca «volintir» și olteanul paracliser Ioniță, acesta a socotit că nu mai este cazul să pună ulei în candele și tâmâie prin cadelnițe și a trecut la alte treburi mai folositoare”, scria George Potra și comenta:

Îl supărase prea mult huzurul marilor boieri în comparație cu viața de mizerie a celor mulți […] Voia și el, pe cât putea, să aducă o alinare în viața grea a celor săraci.

Ioniță și-a adunat o ceată de „tineri inimoși”, „nu dintre tâlharii de rând sau din țigani și foști masalagii boierești, cum spuneau unii contemporani cu răutate, ci din oameni care avuseseră și ei mari necazuri în viață”, preciza istoricul George Potra. Apoi și-a tuns părul, a luat o pușcă și fostul paracliser a luat drumul haiduciei.

Pavel Dimitrievici Kiseleff, în anii 1830 | Sursa: Wikipedia, domeniu public

„Nu era tâlhar, ci haiduc”

Dimitrie Papazoglu nota despre haiduciile lui Tunsu:

El nu făcea niciodată omor; jefuia pe avuți, atât pe la moșii, cât și în drumuri, și nu numai că lăsa jefuitului de cheltuială, dar, întâlnind oameni săraci pe drumuri, îi ajuta cu bani.

La fel scria și George Potra, „nu era un tâlhar, ci un haiduc”. Din ce lua de la cei bogați, „dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care n-avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce-și mărita fetele, gazdelor sărace pe unde poposea”. Mai păstra o mică parte pentru aprovizionarea cetei cu „pistoale și iarbă de pușcă”.

Scrisoarea către general

În „zilele generalului Kiseleff”, vornic mare era Iordache Filipescu, „fost în urmă baș-boier”, cel mai seamă boier al țării. Acesta a primit „ordine severe ca să pună în goană serioasă acea bandă”, nota Dimitrie Papazoglu.

De la un prieten din București, căpitanul Radu (Ștefan, după cum a fost amintit în documente, probabil Radu Ștefan), care lucra la Poliție, Tunsu a aflat că generalul merge la băile Pucioasa ca să le viziteze. Dimitrie Papazoglu povestea:

S-a dus într-o răspântie, la jumătatea calei de poște, și așteptă trecerea lui Kiseleff, stând pitit în tufe. Kiseleff sosește cu alte patru, cinci trăsuri ce-l însoțeau. Tunsu vede tot, cum surugiii au oprit, după obicei, să frece caii la urechi, cum Kiseleff s-a dat jos din trăsură și cum convorbește cu aghiotanții săi.

Apoi Tunsu, om cu școală, s-a apucat să-i scrie contelui rus:

Înaltă Excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de Dumnezeu în țara mea ca să faci numai bunătăți. Capul Excelenței Tale a fost astăzi în gura puștei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară.

Astfel te rog și eu ca să poruncești gonacilor cari mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni.

Mă iscălesc, preaplecat al Excelenței Tale, Ioniță.

Scrisoarea, menționa Papazoglu, i-a trimis-o la Târgoviște printr-un călător care mergea călare zicându-i „că o să ia un bacșiș bun, de 10 galbeni, căci îl vestește pe Kiseleff, prin scrisoare, de niște telegari cari i s-au furat din grajd și se află la un geambaș” și să facă bine să-l ajungă din urmă pe Kiseleff și să-i dea înștiințarea.

Generalul a primit scrisoarea, i-a dat omului 5 poli imperiali și imediat a trimis ștafetă la București către vornicul Iordache Filipescu să-l prindă pe Tunsu până ce se întoarce el de la Pucioasa, dar să nu se atingă nimeni de viața lui.

Nu a uitat să-i precizeze lui Filipescu că, dacă nu-l va prinde pe haiduc, îl va scoate din vornicie:

Atunci să fi văzut poteri peste poteri, companiile oștirii răspândite prin pădurile din apropierea Capitalei, și circulări peste circulări vestind publicul că oricine va prinde pe Tunsu sau îl va preda, va fi iertat de dăjdii și va primi boierie și 1000 de lei gratificație.

Baș-Boierul Iordache Filipescu (stânga), care a fost mare vornic, după o gravură de Charles Doussault, Colecția Tipărituri și Imprimate, Muzeul Municipiului București ; Aga Iancu Filipescu (dreapta), desen în peniță de Barabás Miklos

Nu pentru cine se pregătește, pentru cine nimerește

Cum poporul nu a dus niciodată lipsă de trădători, s-a găsit unul, tentat de recompensă, și pentru Tunsu. La aga Iancu Filipescu s-a dus „într-o seară” un căpitan de agie care a promis că îl „va da” pe Tunsu – era căpitanul Radu, prietenul haiducului.

La 11 august 1832, zi de duminică, Agia era pregătită să-l prindă pe Tunsu cu ceata lui de haiduci. În seara zilei, sub podul Grozăvești stăteau arnăuți, iar ostași români și cazaci erau ascunși în apropiere.

O trăsură s-a apropiat de pod și a fost somată să oprească; cum surugiul nu a oprit, s-a tras o salvă de pistoale și trăsura a fost imediat înconjurată. Uimire mare când au văzut în trăsură un colonel rus, care urla și înjura:

Cerându-i-se scuze, i-au explicat strategia înscenată pentru prinderea lui Tunsu. Explicațiile nu prea l-au îmblânzit pe colonel, fiindcă fusese zdărlit de un glonț la buză și falcă, iar un dălnic (slujitor) de-al său «dinapoi la șezut, însă fără primejdie».

În această vreme, Ștefan (Radu), Tunsu și câțiva haiduci coborau dealul Cotrocenilor. Când a auzit împușcăturile, haiducul a socotit că ar fi mai prudent să se întoarcă din drum.

Până la urmă, l-au ciuruit

Duminica următoare au fost reluate pregătirile: la trecerea podului de la Grozăvești, „o salvă din puști și pistoale s-au descărcat asupra căruței” în care se afla Tunsu.

Câțiva haiduci au fost omorâți pe loc, cei răniți s-au aruncat în apa Dâmboviței, iar Tunsu, „cu burta ciuruită și intestinele ieșite afară a căzut între niște răchite”.

A fost găsit și transportat la convoiul de căruțe unde se aflau câțiva medici, iar de acolo transportat „în cea mai mare grabă la garda mare rusească de pe Podul Mogoșoaiei”.

Medicii primiseră ordin de la Kiseleff să salveze viața haiducului. George Potra scria:

După două ceasuri de caznă în zadar și în dureri groaznice ale rănitului, doctorii neputându-i scoate gloanțele din corp, i-au cusut burta și rana de la spate, pe care o căpătase în timp ce fugea.

Felcerii au stat lângă el, schimbându-i pansamentele, până aproape de ziuă, când și-a dat sufletul.

Colonelul Dimitrie Papazoglu relata că, a doua zi, aga l-a chemat pe căpitanul Radu și i-a cerut să-l înmormânteze pe Tunsu în afara orașului, „aproape de câmpia Mărcuții, pe malul unui șanț al drumului, înfingîndu-i pe mormânt o scândură văruită, pe care era scris numele lui Tunsu”.

București, pe la mijlocul secolulul XIX, după Michel Bouquet

Cei torturați, cei răsplătiți

La puțin timp, toți haiducii din ceata lui Tunsu au fost prinși, torturați și condamnați la temniță grea.

Cei care au participat la prinderea haiducului Tunsu au fost răsplătiți boierește (numărul lor a crescut „considerabil” în rapoartele făcute ulterior pentru aprobarea banilor). Mai puțin căpitanul Ștefan despre care se aflase că i-a fost fin lui Tunsu și îi ducea deseori mâncare și băutură.

Căpitanul a fost acuzat „ca părtaș și tăinuitor” și ținut în arest multe luni, cu toate intervențiile făcute de Marea Vornicie și Agie de a-l elibera.

După numeroase presiuni, scria George Potra, a fost pus în libertate pe baza unei „chezășii onorabile”, dosarul clasat și, probabil, căpitanul a fost reîncadrat în slujba pe care a avut-o.

Exit mobile version