Site icon Editia de Dimineata

Geo Vișan: „Teatrul e o lecție învățată simțind!”

Vreme de 8 ani Geo Vișan a fost actor al Teatrului Valah Giurgiu, unde a jucat în peste 40 de producții. La vârsta de 37 de ani este un interpret desăvârșit, scenarist și co-fondator al Companiei de Teatru Ingenuo.

În 2012 a înființat alături de prietena și partenera sa, Alexandra Racoveanu, Compania de Teatru Ingenuo. În prezent, este autorul a opt spectacole ce se adresează atât celor mici, cât și publicului adult, semnând textele și regia acestora. De asemenea, creează și muzica spectacolelor pentru copii, care se găsește întotdeauna live, la toate reprezentațiile.

Ce alte activități se desfășoară în cadrul Companiei de Teatru Ingenuo?

Geo Vișan: În octombrie 2016 am deschis, tot sub umbrela Companiei de Teatru Ingenuo, Școala de Teatru Ingenuo. Sediul nostru se află la Piață Romană, într-o frumoasă casă construită în perioadă interbelică, iar cursurile se adresează tuturor categoriilor de vârstă. Tot în cadrul Școlii de Teatru (la cererea cursanților) am introdus și cursuri de Chitară Clasică, urmând ca în viitorul apropiat să dăm startul și cursurilor de Pian și Canto.

La scurt timp după am devenit profesor-coordonator  la Clasa de Actorie pentru două grupe de adolescenți. Din luna Mai voi fi profesorul încă unei grupe, de data aceasta vorbim de o altă categorie de vârstă: cursanții adulți.

Când și cum a început călătoria în lumea teatrului?

În clasa a IX-a trebuia să pregătesc un moment artistic împreună cu câțiva colegi pentru Balul Bobocilor. O parte din repetiții s-au ținut în Teatrul Valah (devenit de curând Teatrul Tudor Vianu Giurgiu). Ajungând cu întârziere, într-una din zile, gâfâind și precipitat, am intrat într-o altă sală decât cea în care urma să mă văd cu restul colegilor mei. Am ajuns, din greșeală, pe scenă. Acolo aștepta cuminte decorul unui spectacol ce urma să se joace câteva ore mai târziu. Nu pot spune exact ce s-a întamplat cu mine atunci, însă simțurile mele au luat-o razna:

erau acolo mirosul scândurii de scena, al scaunelor plusate, al butaforiei, apoi lumina cădea cumva oblic, într-un superb crepuscul artificial, m-am trezit că privesc fascinat culisele cu sforile lor nevăzute ochiului din public, mecanismele secrete formate din scripeți, bare suspendate la înălțime, mascate de pânze.

În centrul scenei era soclul unei statui și câteva elemente de mobilier stradal din fier forjat, vopsite în alb. Am intrat în lumea asta fragilă ca într-o dioramă superbă. Cred că încă sunt acolo. (zâmbesc)

La câteva zile de la întâmplarea asta, mă înscriam la cursurile de Actorie ale Școlii de Arte Giurgiu. Timp de 8 ore, în fiecare weekend, pe durata a doi ani, mă aflam pe acea scena. Ulterior am optat și pentru cursurile de chitară.

Ce ne învață teatrul?

Teatrul este viața comprimată. Aduce sens în respirație, în gând, în aer, în privire. Cineva, o mare actriță, spunea că adora să privească chipurile oamenilor veniți la teatru. Sunt luminoase. Teatrul este o lecție învățată simțind. Este aici să ne amintească sensul, să lege punți între noi. Da, este o lecție spusă cu multă noblețe, fermitate, plus un praf magic aruncat peste. Este aici pentru a ne aminti că trebuie să „ardem” frumos în drumul spre Dincolo.

Cum este viața la început de actorie?

Oh…Deosebit de grea și al naibii de frumoasă în același timp. Grea pentru că, așa cum știe toată lumea, Sistemul nu înțelege de ce să investească într-o zonă ale cărei rezultate nu sunt palpabile, nu sunt vizibile imediat. Arta, a la longue, îți întoarce investițiile, însă o face într-un alt spectru. Salariul unui actor debutant este unul mizerabil, iar în teatrele de stat pătrunzi cu greu. Ești nevoit să „curgi” în mai multe direcții. Fugi și filmezi o reclamă, apoi fugi și repeți la un spectacol de teatru independent, apoi poate prinzi o colaborare și ești Batman la un party de copii. Ești nevoit să supraviețuiești. Din păcate, goana asta are un preț:

riști să nu aprofundezi cu calm, cu liniște, pe îndelete o artă care are foarte multe subsoluri și pavilioane.

Îți spuneam că începutul este și greu dar și frumos în același timp. Frumos, pentru că ai aripi, pentru că aplauzele îți umple pieptul, pentru că pe deasupra scenei trece îngerul. O seară când „trece îngerul” numim noi o seară inspirată, când te simți mângâiat pe creștetul capului de Cineva de sus. Sunt acele momente de Teatru pur, când nu mai joci ci pur și simplu ești.  Totul decurge exact cum trebuie, publicul se contopește și devine o singură entitate legată prin tulpini nevăzute de cei de pe scenă, iar totul devine o singura respirație la unison. O astfel de seară te recompensează pentru foarte multe greutăți. Îți dă sens. Pentru astfel de seri te trezești dimineața.

O persoană pasionată de teatru este obligată să urmeze cursuri de formare în cadrul unei facultăți din domeniu?

Îmi place să cred că nimeni nu obligă pe nimeni. (zâmbesc) Pasionat de teatru poate fi și un simplu spectator. Există și arta de a fi spectator.

Desigur, ca să îți răspund clar la întrebare: cineva care își dorește să devină actor sau actriță, ideal ar fi să urmeze cursurile unei facultăți de profil. Însă am văzut foarte multă însuflețire la oameni care vin din cu totul alte domenii. La ei, Teatrul funcționează ca o supapă, eliberând multă presiune adunată de cotidian. Am văzut spectacole excelente jucate de actori amatori și am văzut spectacole mai puțin bune jucate de cei care au studii în domeniu. Dar fundația, temelia, stau în studiu aprofundat, categoric.

Ce recomanzi studenților de la actorie pentru a se face remarcați sau pentru a lucra încă din facultate?

Ceva ce mi-aș recomanda și mie dacă aș putea să fac un arc peste timp: răbdare, măsura și moderație în ispita de a se arunca în față. Ai spus dorința de „a se face remarcați”. Exact acolo este un pericol. Exact latura asta demonstrativă riscă la artiști să devină exagerată: uită-te la mine, asa se iubește, privește-mă, așa se joacă. Să faci totul cu credință, curat, este suficient, cine trebuie să te remarce, te va remarca.

Ce te atrage cel mai mult la teatru?

Faptul că este exact ca viața: fragil. Îți scapă printre degete. Este aici, l-ai privit, a trecut.  Dar ulterior, extensia lui, nu te părăsește, te va însoți mereu, ca un lucru drag ținut strâns, în buzunarul de lângă inimă.

Te identifici cu un actor străin/român?

Îmi place foarte mult un actor francez, Romain Duris. Are o plaja foarte largă de joc și are multă charismă.

Care a fost primul spectacol pe care l-ai jucat pe scenă?

Primul spectacol a fost unul pentru copii. S-a întâmplat în liceu, în cadrul Școlii de Arte. Am fost Prințul din Albă ca Zăpada. Îmi amintesc că sala era plină de copii. Inima voia să îmi rupă pieptul. Ce m-a frapat a fost faptul că după ce am ajuns pe scena și i-am simțit de partea mea, emoțiile au dispărut. Copiii sunt un public aparte. Foarte ferm și foarte curat. Nu-i poți păcăli. Cert este că m-au crezut. Și eu i-am crezut pe ei. Îmi amintesc cu drag.

Cu ce actor renumit ai vrea să lucrezi în viitor?

Nu vreau să te surprindă răspunsul meu, însa ți-aș spune că abia aștept să joc alături de actori necunoscuți. Știu sigur că există actori tineri, extraordinar de înzestrați pe care nu îi știe nimeni. Mi-ar plăcea să am norocul să îi întâlnesc măcar pe câțiva dintre ei în viitoarele proiecte.

Teatru sau film? Ce ai alege și de ce?

Întotdeauna teatru. Pentru că filmul, odată imprimat, așa rămâne. La teatru pe de altă parte, fiecare reprezentație este diferită.

Ce faci cu timpul rămas liber?

Cânt la chitară și voce, fac multă mișcare, scriu, citesc, visez.

Care este cel mai mare vis al tău?

Un spațiu al nostru, în care să se cânte live jazz și să se joace teatru în fiecare seară. Un spațiu cald, cu suflet.

Exit mobile version