CITIRE

George Emil Palade: „Mediul familial m-a ajutat să...

George Emil Palade: „Mediul familial m-a ajutat să capăt, cu timpul, un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie.”

Când un an e aproape de sfârșit, noiembrie amintește și mai puternic de timp, de trecerea lui prea grabnică. Arată un capăt și aduce un început. E o lună când tot ce are viață pare să se mai domolească, să se așeze, să își ia răgazul de a trăi mai lent, dar mai intens, măcar un anotimp. Să vedem dacă putem face asta sau cel puțin să purtăm acest gând de la Cella Serghi, o sărbătorită a lunii noiembrie.

„Merită să trăiești să vezi cum cad frunzele şi apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă…”

Portret al scriitoarei Cella Serghi realizat de Merica Râmniceanu | Sursa imagine: Artmark

Cella Serghi, 4 noiembrie 1907

Adusă pe lume la țărm de mare, în Constanța, și despărțită de acel loc din cauza războiului, Cella Serghi a rămas cu nostalgia valurilor, un dor ce i-a „îndurerat copilăria”. Dorul ce i-a răvășit toată viața l-a căpătat în adolescență. „În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată”, a povestit Cella într-un interviu din 1971, despre iubirea ei pentru scriitorul Camil Petrescu, acel bărbat care fascina femeile cu ochii lui de un albastru ireal și cu vorbe irezistibile spuse cu voce tandră. El a fost cel care i-a inspirat personajele masculine.

Frumoasă și talentată, Cella a debutat în anul în care împlinea 31 de ani. A scris reportaje despre drumeții și sport – a fost pasionată de fotbal, fiind, după cum spune în interviul pentru TVR, una din primele microbiste din România.

Cu aceeași bucurie cu care o recitesc am reascultat-o într-un interviu realizat în 1984, aflat în arhiva TVR, și vă invit să o ascultați și voi.

Nicolae Paulescu | Grafică: Mira Kaliani

Nicolae Paulescu, 8 noiembrie 1869

S-a născut în București, pe Calea Moșilor, în casa de la numărul 69, tatăl lui fiind negustor. A mai avut un frate și două surori. După terminarea liceului în București, ani în care pasiunea pentru științe naturale, chimie, fizică, pe de o parte, și pentru limbi clasice și moderne, pe de altă parte, a devenit tot mai mare, în 1888 a plecat la Paris pentru a studia medicina.

A obținut titlul de doctor în medicină și a lucrat mai mulți ani în diferite spitale din Paris. Pe lângă medicină, a studiat tot în capitala Franței și chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe. După 12 ani, s-a reîntors în România, la București unde a înființat Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină. A continuat activitatea laborioasă de cercetare începută în Franța, preocupat în mod special de diabetul zaharat. În 1916, a publicat rezultate ale cercetării sale, dar perioada de război l-a obligat să întrerupă munca în laborator. După război, a realuat cercetarea și în 1921 a făcut o prezentare la Sesiunea de Biologie în care a anunțat descoperirea pancreinei (insulinei).

Studiul a fost publicat și în reviste străine de specialitate, însă după doi ani, doi canadieni, un medic și un biochimist, au fost recompensați cu premiul Nobel pentru aceeași descoperire.

Imagine de ansamblu din colecția Corneliu Baba. Galeria de Artă Europeană | Sursa foto: Muzeul Naţional de Artă al României

Corneliu Baba, 18 noiembrie 1908

„Consider chiar o virtute în lumea artelor plastice la această oră să faci ca pictura aşa zis depăşită să fie contemplată şi să emoţioneze”, nota Corneliu Baba în 1997. S-a născut în Craiova, în familia pictorului Gheorghe Baba. La șase ani, avea deja șevaletul lui în atelierul tatălui său, scrie Pavel Șușară. După ce a obținut diploma de bacalaureat, a mers la facultate. Deși atras de muzică, a ales Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti și s-a înscris apoi și la Belle Arte, dar a renunțat, fiind cucerit de viața Bucureștiului interbelic și râvnind, ca orice fire artistică, la Paris. S-a reîntors la Arte Frumoase, însă la Academia din Iași, unde s-a pregătit și a învățat pictura în atelierul lui Nicolae Tonitza. După absolvire, a fost numit profesor la Iași; prin anii ‘50 a fost dat afară din motive politice.

Împreună cu tatăl lui au avut în jur de 30 de expoziții, cu peisaje și portrete. Singur, a avut numeroase expoziții personale, în România și în străinătate. „Corneliu Baba este prin toate aspectele artei lui un pictor al omului. Dimensiunea umană este pretutindeni prezentă în arta lui”, scria Tudor Vianu. În seria portretelor, cele mai cunoscute din întreaga lui artă, au fost înfățișați și Mihail Sadoveanu, Lucia Sturdza Bulandra sau Tudor Arghezi.

Corneliu Baba a murit la vârsta de 91 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

George Emil Palade | Grafică: Mira Kaliani

George Emil Palade, 19 noiembrie 1912

Născut în vechea capitală a Moldovei, Iași, a mers la școală în orașul natal, iar liceul l-a absolvit în Buzău. Tatăl lui, Emil Palade, a fost profesor de filozofie, iar mama lui, Constanța Cantemir Palade, a fost învățătoare. „Mediul familial m-a ajutat să capăt, cu timpul, un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie”, povestea George Emil Palade. Cu toate că tatăl a dorit să-l vadă profesor de filozofie, s-a îndreptat spre o profesie mai „practică” și astfel, în 1930, a devenit student al Școlii de Medicină din București. Aici, a fost atras de științele biomedicale și a urmat cu interes cursurile profesorilor Francisc Rainer și André Boivin, devenind asistent în laboratorul de anatomie.

În 1941, când a  împlinit 29 de ani, George Emil Palade s-a căsătorit cu Irina (Lulu) Malaxa, fiica unuia dintre cei mai mari industriași ai României în perioada interbelică. Ea avea 20 de ani. După cinci ani, au emigrat în Statele Unite ale Americii și s-au stabilit în New York. După ani de muncă și cercetare în domeniul biologiei celulare, în 1974 a fost distins cu premiul Nobel pentru medicină.

A murit în California, în anul 2008, cu o lună înainte de a împlini 96 de ani.

Secvență din filmul La Moara cu noroc, regia Victor Iliu, cu Ioana Bulcă (Ana), Constantin Codrescu (Ghiţă), Geo Barton (Lică Sămădăul)

Victor Iliu, 24 noiembrie 1912

La ediția din 1957, Moara cu noroc (La Moara cu noroc) a fost al doilea lungmetraj românesc nominalizat pentru marele premiu Palme d’Or din cadrul Festivalulul de Film de la Cannes. Regia filmului a fost semnată de Victor Iliu, unul dintre primii cineaști valoroși ai României. După 60 de ani de la premieră, aici puteți citi un articol frumos despre acest film și mai ales despre incomparabilul Victor Iliu.

„Victor Iliu a adus cu sine gravitatea, tenacitatea, hotărârea și gospodăreasca meticulozitate a țăranului ardelean, pe care l-a moștenit și l-a asimilat din moși-strămoși, în spațiul de taină și de spiritualitate al Mărginimii Sibiului”, scrie Călin Căliman.

Născut în Sibiu, a urmat cursurile Academiei Comerciale din București și a început să fie interesat de film – scria articole despre filme. A lucrat la Oficiul Național al Cinematografiei și a făcut un curs de specializare în regie la Moscova, cu cineastul Serghei Eisenstein. În 1951, alături de Jean Georgescu, a realizat drama În sat la noi, primul său lungmetraj, film apreciat și premiat la Festivalul de la Karlovy Vary, din Cehia. Victor Iliu a ecranizat piesa lui Caragiale în filmul-spectacol O scrisoare pierdută, la care a lucrat alături de Sică Alexandrescu.

A murit la numai 55 de ani. Lucian Pintilie spunea despre Victor Iliu că este „cea mai înaltă instanță intelectuală a noastră, a cineaștilor, prima noastră conștiință estetică”.

Eugen Ionescu | Sursa foto: Paris Review

Eugen Ionescu, 26 noiembrie 1909

„Ideologiile ne separă. Visele și suferința ne apropie”, „Nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea”, „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri”, sunt fragmente din opera scriitorului Eugen Ionescu (ca autor, a semnat Eugène Ionesco). S-a născut în Slatina, tatăl său fiind român, iar mama lui, de origine franceză. Când a împlinit patru ani, familia s-a mutat în Franța, iar când Eugen a avut 15 ani, părinții s-au despărțit. Tatăl a obținut custodia copiilor (avea și o soră) și s-a reîntors cu ei în România.

Eugen Ionescu a învățat la Colegiul Național Sfântul Sava din București și, după bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere din București, unde a obținut licența în limba franceză. A lucrat în Cernavodă ca profesor de franceză, însă în 1938 a părăsit România și s-a stabilit în Franța.

La Cantatrice Chauve (Cântăreața cheală) a fost prima lui piesă de treatru ce s-a jucat pe micuța scenă a teatrului Huchette. Chiar dacă nu s-a bucurat inițial de succes, nici în fața publicului, nici a criticilor, susținerea venită din partea multor oameni de cultură a făcut ca piesa să se joacă ani în șir cu casa închisă.

Au urmat numeroase alte piese ce au fost puse în scenă de marile teatre din Europa și nu numai. Cele mai cunoscute: Lecția, Scaunele, Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare. Singurătatea, falsitatea, obsesia morții, sunt teme ce străbat dramaturgia teatrului absurd al lui Ionescu. Toate piesele scrise de Eugène Ionesco au fost în limba franceză.

Eugène Ionesco a murit în 1994 și este înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris.

Liviu Rebreanu și soția lui, actrița Fanny Rebreanu | Sursa foto: Casa memorială Liviu și Fanny Rebreanu

Liviu Rebreanu, 27 noiembrie 1885

A fost primul dintr-un lung șir de frați și surori – 14 copii au avut învățătorul Vasile Rebreanu și soția lui, Ludovica, cei care l-au inspirat pe fiul lor, Liviu, în crearea unor personaje din romanele sale, și anume soții Herdelea.

S-a născut într-un sat din Bistrița-Năsăud, iar când Liviu avea patru ani, familia s-a mutat într-o comună pe valea Someșului Mare. A făcut școala la Năsăud și a mers apoi la studii în Ungaria. După câteva luni de închisoare – motivul invocat a fost că a trecut granița și s-a stabilit în București – și după o perioadă de dificultăți financiare, s-a reîntors în București unde a lucrat la diferite reviste. A plecat la Teatrul de la Craiova ca secretar literar; aici a întâlnit-o pe Ștefania Rădulescu, femeia care i-a devenit soție și va fi cunoscută ca Fanny Rebreanu.

Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților, acestea sunt câteva dintre cele mai cunoscute romane ale lui Liviu Rebreanu. Cărțile s-au vândut bine încă din timpul vieții autorului și astfel a putut să-și asigure un trai decent din scris – caz destul de rar pentru scriitori români.

În Maieru, localitatea unde și-a petrecut copilăria și adolescența, s-a înființat, după 15 ani de la moartea scriitorului,  în 1959, muzeul „Cuibul visurilor”, în casa unde a locuit familia Rebreanu. Numele a fost inspirat din ceea ce a scris Liviu Rebreanu despre acest loc: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.