A început să cânte la vioară la vârsta de patru ani, pentru ca un an mai târziu să compună lucrarea ”Ţara Românească, operă pentru vioară şi pian”. La doar opt ani, George Enescu debuta ca violonist, iar la 11 ani urca pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului.
Surprinzătoarea polivalenţă a marelui artist a fost imediat recunoscută.
Un Mozart român
Criticii muzicali vienezi l-au numit ”un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara şi pianul cu o maturitate şi o virtuozitate neverosimile pentru un copil, potrivit site-ului georgeenescu.ro.
La 13 ani, artistul scrisese deja trei simfonii, iar la 17 ani a început să dea lecţii de vioară.
George Enescu a oferit un moment excepţional istoriei muzicii româneşti prin primul recital de autor al unui creator român susţinut peste hotare.
Recitalul
Recitalul a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, pe când Enescu avea numai 15 ani.
În acelaşi an, la 23 decembrie, a interpretat pentru întâia oară muzică de cameră, în sala Pleyel din Paris. Din program a făcut parte ”Sonata op. 12” de A. Gedalge, profesorul său, lucrare ce îi este dedicată.
În timpul celor două războaie mondiale, George Enescu și-a dorit să fie în țară, considerând că ”în timp de furtună trebuie să rămâi acolo unde te-ai născut”.
Puterea vindecătoare a muzicii sale
Din momentul în care România a intrat în război, în 27 august 1916, Enescu a colindat spitalele cu răniți încercând să le aducă mângâiere, notează festivalulenescu.ro.
Bun cunoscător al vieții sociale, marele artist a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-și ajute țara cu armele sale – vioara, bagheta și condeiul. Maestrul Enescu a fost pentru o perioadă sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și s-a ocupat în același timp de formarea unor echipe de muzicieni alături de care au concertat pentru răniți.
În acele vremuri tulburi, măcinate de suferință, boală și foamete, Enescu nu a încetat niciodată să dăruiască frumusețe în viață prin arta sa sublimă și prin profunda sa umanitate, comentează sursa citată.
George Enescu, brancardierul
Sunt încărcate cu mare emoție mărturiile persoanelor vrăjite de noblețea maestrului. Câtă admirație relevă însemnările unei profesoare care îl văzuse la spitalul instalat în clădirea Școlii Centrale:
„[…] Nu vom uita niciodată că, printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală, […] a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Surprinderea mea a fost așa de mare, încât necrezându-mi ochilor, am întrebat și pe alții dacă acel pe care îl vedeau muncind așa era marele maestru. Și slujba aceasta umilă a făcut-o zilnic, luni de-a rândul […] Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne; iar alteori aceleași mâini binecuvântate […] bărbiereau pe bieții noștri răniți”.
Președintele echipelor artistice
În septembrie 1916, Crucea Roșie a României îl numește pe George Enescu președintele echipelor artistice organizate la inițiativa sa. Peste ani, compozitorul Mihail Jora, rănit în timpul războiului, urma să dezvăluie emoția trăită în 8 septembrie 1916, când maestrul Enescu i-a redat, în clipele acelea grele, dorința și voința de a trăi:
„ […] În clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.
Sprijinul pentru Crucea Roșie
După ce trupele germane au ocupat partea de sud a țării, în decembrie 1916, maestrul s-a mutat la Iași, pe strada Vovideniei, în spatele Teatrului Național, într-o cameră modestă unde ținea și audiții muzicale pentru încurajarea tinerilor artiști.
Întrucât răniții aveau nevoie de ajutoare consistente, Enescu a luat decizia de a forma o orchestră simfonică. Lucrurile nu erau atât de simple, întrucât trebuia să obțină detașarea și mobilizarea celor care se aflau în unități sau pe front, însă Enescu a alergat și a intervenit peste tot pentru a-i strânge pe membrii necesari orchestrei, cu care a făcut apoi muzică așa cum numai el știa să facă .
Totul a durat mai bine de două luni, dar între timp maestrul a lucrat la alcătuirea programelor pentru orchestră, în care a inclus lucrări de Beethoven, Mozart, Bach, Mendelssohn, Saint-Saens.
Concert în Rusia
Deși era o perioadă de mari confruntări politice, George Enescu nu a refuzat invitația Crucii Roșii de a concerta în Rusia. În 25 februarie 1917, maestrul susține un recital de vioară la Petersburg, într-o sală aproape goală din cauza evenimentelor, în care concertează cu aceeași totală dăruire.
Orchestra simfonică formată la începutul lunii decembrie 1917 reunea profesori și studenți ai Conservatorului ieșean, artiști consacrați, amatori. Stagiunea 1917-1918 a cuprins 21 de concerte simfonice și a rămas o stagiune unică în istoria concertistică românească.
Toate aceste concerte au fost date exclusiv în beneficiul Crucii Roșii, venind astfel în sprijinul răniților, convalescenților și copiilor rămași orfani. Criticul Emanoil Ciomac estima că suma primită de Crucea Roșie de pe urma concertelor lui Enescu s-ar fi ridicat la 600.000 lei aur.
Muzica lui Enescu, sursă de mângâiere în război
Conștient de forța pe care o are muzica, Enescu voia să fie ascultată și cunoscută de către publicul larg, îndeosebi pentru valențele ei de apropiere – „trebuie să căutăm să ne unim și prin muzică”, spunea marele artist. Turneele gândite de el nu erau doar niște evenimente culturale, ci ținteau „să insufle încrederea pierdută”.
Avocatul Mitzu Kivunota că, în februarie 1918, Enescu a petrecut o noapte întreagă la Sanatoriul „Carpați” al Armatei 2 de la Piatra Neamț.
Pe lângă faptul că a interpretat la vioară nenumărate cântece, le-a vorbit răniților și i-a încurajat continuu.
Douăzeci de ani mai târziu, într-un interviu acordat lui Adrian Ranta, maestrul vorbea despre transformarea produsă de muzică în suflet și își amintea ”câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note”.