Editia de Dimineata

Gospodarii „cuprinși” au la casele lor tot ce le trebuie, „ca să nu facă cărare în vecini după împrumut”

„Gospodarii cuprinși, cu femei harnice și grijulive, au la casele lor tot ce le trebuie, ca să nu facă cărare în vecini după împrumut; gospodarii tineri își fac ce le trebuie pe încetul.”

Așa era în vremea când dascălul Mihai Lupescu umbla să adune obiceiuri și tradiții românești, credințe și ritualuri ce țin de mesele românilor și să înfăptuiască o splendidă monografie culinară – „un gest cultural generos, un studiu de antropologie alimentară, iar autorul este un mare predecesor al antropologiei românești, ce a deprins valori și legi ale universului nostru din blide și străchini țărănești”, după vorbele lui Radu Anton Roman.

Ca un dascăl bun, dornic de a lăsa celor ce vor veni și lucruri din trecut, Mihai Lupescu a colindat sate, a privit, a ascultat oameni și apoi s-a așezat și a povestit în scris. Lucrarea lui e o cale minunată de a vedea, compara, înțelege într-un fel ce s-a pierdut, ce și cum s-a păstrat.

La vatră | Fotografie: Kurt Hielscher

„E pomană să duci mirilor ca dar lucruri de casă și de bucătărie”

Un lucru era spus de la bun început, oriunde ar fi ea, „bucătăria țăranului român e curată”, preciza Mihai Lupescu, și completa: „El se folosește în prepararea bucatelor de multe unelte, parte făcute de el singur, și unele cumpărate:

Gospodarii cuprinși (înstăriți, avuți), cu femei harnice și grijulive (îngrijite, ordonate), au la casele lor tot ce le trebuie, ca să nu facă cărare în vecini după împrumut; gospodarii tineri își fac ce le trebuie pe încetul.

Din vremuri vechi, „când se făcea casă nouă, era pomană să duci mirilor ca dar lucruri de casă și de bucătărie”. Ca să-și adune omul tot ce avea nevoie în gospodărie, treceau ani de zile, prin urmare, „numai gospodăriile închiete și vechi au tot ce le trebuie, de nu duc grijă de nemic”.

Vatră românească, pictură de Camil Ressu

Blidele: un rând de dulce, unul de sec

Încă de atunci existau o mulțime de unelte folosite la gătit:

Unele unelte slujesc la facerea bucatelor; în unele se sprijin (se țin) cele trebuitoare pentru bucate, iar altele ajutoră gospodina la diferitele treburi, ca oalele, cleștele, cuțitul.

Gospodarii de la munte, acolo „unde credința nu s-a pierdut așa lesne”, și cei din târguri mai îndepărtate de orașe, aveau „două rânduri de blide și unelte de făcut bucate: un rând de dulce (înfruptate), și unul de sec, de popă (adică, de post)”.

Cele „de sec” se foloseau numai în timpul posturilor creștine, iar cele de frupt numai „în câșlegi” (n. intervalul între două posturi ortodoxe când e permis să se mănânce de dulce).

Totuși, cum nu oricine putea să aibă două rânduri de unelte, se dădea dezlegare și aici: „Dacă nu-i putere (nu-i cu ce cumpăra) să le ai așa, atunci gospodina, la spolocanie (a doua zi de lăsatul de sec, când se spală vasele), le fierbe și le spală cu leșie și cenușă, ca să iasă unsoarea și fruptul din blide, și apoi se întrebuințează și în post”.

Un alt mare păcat

Toți știau ce era de știut:

Când în posturi s-ar găti mâncări în vase de frupt, e mare păcat, și cel ce nu ține această datină e spurcat, păgân, catolnic. […] Resturile de mâncări de frupt, din ziua de lăsatul secului, le pot mânca copiii, că lor le iartă Dumnezeu păcatele.

Și încă un lucru consemnat:

Unelte de bucătărie împrumut se dau rar. Numai la praznice, nunți, cumătrii, se pot împrumuta oalelele cele mari, cu două torți, pentru borș și sarmale, căci de-acestea nu poate avea fiecare.

La „tăietul mămăligii” se folosea „ața de mămăligă” (Mihai Lupescu) | Credit foto: Mira Kaliani

„La tăietul mămăligii”

„Temelia hranei țărănești”, cum scria Mihai Lupescu, a fost dintotdeauna mămăliga, iar Elena Niculiță Voronca amintea că, pentru țăranul român, „hrana cea mai de căpetenie e păpușoiul”. Mălai de avea în sac țăranul, fasole, un porc tăiat, curechi în putină și putea să fie vremea oricum, el nu mai avea grija casei.

La „tăietul mămăligii” se folosea „ața de mămăligă”. Aceasta se făcea din „firele de urzală ce rămân de la pânza de câlți ori de fuior, de la natra din urmă. Ața se răsucește și se leagă ori la stâlpul hornului, de unde nu-i voie s-o ieie băieții, «că se vâră Naiba-ntr-înșii», ori la coada funului de mămăligă; cu ea se taie mămăliga în două ori în patru. Unii gospodari îi pun la capete căluș de ținut cu mânile”.

Orice putea lipsi, dar nu un ceaun

„Cea mai de samă uneltă din casa țăranului era ceaunul” și nu era casă din care să lipsească:

Și dacă sărăcia și nacazul îl fac pe țaran să nu-l aibă, se slujește în loc de ceaun de-o tigaie, de-o tingire, de-un hârgău. În el se face mămăligă.

Tot în ceaun, țăranul își fierbea cartofi și lapte dulce. Nici când ceaunul era „crăpat ori dogit și curge”, nu-l lăsa inima să-l arunce; îl folosea să facă „flori sau cucoși” (floricele). Dacă nu e crăpat tare, îl lega cu un cerc de fier și se „slujea înainte de el”.

„Cea mai de samă unealtă din casa țăranului era ceaunul” (Mihai Lupescu) | Credit foto: Mira Kaliani

Mărimea ceaunulului, după „mulțimea casașilor”

Ce mai povestea Mihai Lupescu despre „cea mai de samă unealtă” din bucătăria țăranului:

Toate ceaunele au o toartă de fier, de care se ieu, și cu ajutorul cărora se pun pe foc. El e de spijă. Ceaunele se cumpără din târg, iar toarta i-o pune fierarul. Ceaunul cumpărat din târg, înainte de întrebuințare, se arde în cuptor, se spală curat ș-apoi se întrebuințează, ca să nu fie spurcat.

Alegerea ceaunului avea un rost:

Mărimea ceaunului atârnă de mulțimea casașilor; cu cât ei sunt mai mulți, cu atât și ceaunul e mai mărigan (mărișor).

Cum se spăla ceaunul de coji de mămăligă, lucru pe care nu toți îl făceau bine, preciza Mihai Lupescu:

Unii îl pun pe foc, de se înfierbântă, și coaja, uscându-se, crapă și cade. Acest obicei e rău, căci poate crăpa și ceaunul.

De-l pui cu apă rece pe foc, ca să-l cureți de coji, treaba se face repede; încălzindu-se apa, cojile se moaie și, purtând apa cu un melesteu, ceaunul rămâne curat.

Funinginea pentru musteți

Ceaunul mai era folositor și pentru ciubote, dar și pentru „musteți”:

Cu funingine de pe fundul ceaunului se dau ciubotele, să fie negre; cu funingine de pe fundul ceaunului și său se dau sprâncele și mustețile, iar băieții fac cerneală neagră.

Țăranul gospodar nu împrumuta niciodată ceaunul: „Nu se dă împrumut, că te poți umble de bube rele”, ziceau oamenii. În ceaun, omul de țară mai vedea câteodată și timpul: „Când fundul ceaunului arde, se va strica vremea”.

Cosașii și cei aflați pe drumuri foloseau ceaunașul, un ceaun mic, pentru mămăligă | Credit foto: Mira Kaliani

Ceaunașul celor pe drumuri

Pe lângă ceaun, mai avea românul și ceaunaș, un ceaun mic, „uneori zmălțuit alb, în care se face mămăliguță pentru un om sau doi”. Era purtat mai ales de cosași, cărăuși și ciobani:

Unde poposesc, cu câteva găteje, uncropesc o mămăliguță și, cu brânză din racle, mănâncă și mulțămesc lui Dumnezeu.

Exit mobile version