CITIRE

Grădina de suflete a baronului Bellu | Cimitirul d...

Grădina de suflete a baronului Bellu | Cimitirul de pe ulița Șerban Vodă

„Locul unde chiar și cel mai pârlit se duce în trăsură, salutat cu respect până și de creditori ori de prietenii cărora li-o fi făcut vreodată bine, cimitirul Bellu a fost înainte de filoxeră și pe vremea când se înmormântau încă morții în jurul bisericilor, loc de petrecere la toartă, cu vin bun și lăutari”, scria cu savoare, pe la începutul secolului al XX-lea, Henri Stahl, în articolul „Prin cimitirul Bellu, dumineca”. Și  continua:

„Poate că în amintirea acelor vremi, nu prea depărtate, cimitirul Bellu a rămas și astăzi, dumineca, loc de petrecere pentru mahalagioaicele ce râd și plâng atât de lesne; loc de excursie pentru pensionatele de domnișoare, ce se plimbă agale, două, câte două, în uniformă neagră sau cenușie, cu fuste din ce în ce mai lungi; […] loc de întâlnire, în fine, pentru perechi amoroase cărora le place neturburata cetate a morților, așternută cu atâtea flori…”

Primăvara a dat năvală. | Credit foto: Mira Kaliani

Prin cimitirul Bellu, după mai bine de un veac de la plimbarea lui Henri Stahl

Un înger de piatră îngenunchiat lângă o cruce stă singur, năpădit de vegetația primăvăratică. O femeie udă niște flori pe care tocmai le pusese într-un ghiveci de lut; la multe alte morminte nu mai e nevoie să vină nimeni, nici nu mai vine nimeni, numai primăvara vine an de an și întinde ea covoare înflorate în jurul lespedei.

Un felinar ruginit atârnă resemnat, gata-gata să-și dea și el duhul. Doi soți se plimbă pe alei, „uite ce basorelief frumos aici”, spune ea și se opresc și după câteva momente de admirație tăcută pleacă mai departe fără grabă, în căutarea altor detalii ce i-ar face să ia o nouă pauză.

Vremea petrecerilor la toartă, cu vin bun și lăutari, s-a dus de aici. Cu cât mă îndepărtez mai mult de aleile principale, cu atât mă înconjor mai mult doar de liniște și pace. Înainte de a mă pierde printre monumente funerare ce dau acestui loc un aer nobil iau și eu o pauză.

Mormântul lui Mihai Eminescu | Credit foto: Mira Kaliani

Îmi urmez ritualul vechi adaptat pentru acest cimitir cunoscut de toți cu numele de Bellu, deși oficial poartă numele drumului rămas același din vremea când i se spunea uliță, și anume Șerban Vodă.

Merg spre mormântul lui Eminescu, unde așez un buchețel de flori printre altele zeci – este probabil unul din puținele morminte din Bellu unde găsesc tot timpul flori proaspete și lumânări ce ard permanent. Mă așez pe bancă, între Eminescu și Nichita – tot acolo sunt Sadoveanu, Caragiale, Coșbuc și mulți alții – scot camera foto, setez, pozez și aștept să apară, ca întotdeauna, unul din numeroșii paznici ai cimitirului, „de zici, cînd dai să intri, că pătrunzi într-un obiectiv militar strategic”, și să-mi spună „știți, nu aveți voie să faceți poze”.

Vine la un moment dat unul și îmi spune politicos „știți, nu aveți voie să faceți poze cu aparatul acela” ceea ce mă nedumerește complet, e ceva schimbat în mesaj, s-a adăugat ceva nou, surprinzător, ciudat, și îmi sună cumva inechitabil. Cum adică, mă revolt eu în mine fără să spun ceva sau să las o astfel de impresie, ce are aparatul meu foto, ce nu vă convine la el?”. Reușesc să tac armonios, el continuă – „puteți face câte doriți dar cu telefonul mobil” – și apoi se îndepărtează încet la fel cum a venit.

Acum pot să plec și să mă plimb liniștită pe alei, să fac poze, să zăbovesc în fața unui monument funerar ce mai păstrează ceva din eleganța altui secol.

Pe o alee în cimitirul Bellu | Credit foto: Mira Kaliani

Lux și sărăcie

Povestea acestui loc începe în 1850, an în care baronul Barbu Bellu a donat un teren Sfatului Orășenesc (Primăriei) din București cu mențiunea de a fi amenajat un cimitir. Până atunci, cei înstăriți își îngropau morții fie în curțile bisericilor răspândite peste tot în centrul orașului, fie pe la mănăstiri; în locurile din cele câteva cimitire aflate la marginea orașului erau înmormântați doar cei fără de noroc și de bani sau cei din pușcării, condamnați pentru tot felul de nelegiuri. În privința asta, lucrurile nu erau atunci prea mult diferite în București față de alte orașe mari din Europa. Și totuși, călătorul străin ajuns în București din vestul Europei pe la jumătatea secolului al XIX-lea era frapat de contrastele acestui oraș ce-i arăta trecătorului când un lux ostentativ, când o sărăcie lucie.

Bucureștiul m-a surprins și m-a dezamăgit. Am găsit aici mult mai multă bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace”, nota corespondentul Courrier de Lyon, Eugène Jouve, care a ajuns în Bucureștiul cel surprinzător și dezamăgitor pentru el în august 1854.

Magnolie și monumente funerare | Credit foto: Mira Kaliani

Un model parizian

Așezare de câmpie, sat devenit urbe, Bucureștiul a fost întotdeauna supus unor riscuri ce puteau amenința sănătatea populației. În Istoria Bucureștilor, Соnstantin С. Giurеsсu a scris despre un document din 29 martie 1629 prin care un general recomanda Mitropoliei să ia măsuri pentru amenajarea cimitirelor în afara orașului. A fost nevoie de mai bine de două secole și de multe nenorociri – cum ar fi ciuma din 1812-1813, numită ciuma lui Caragea, după numele domnitorului din acea perioadă, când jumătate din populație a pierit – ca să se poată realiza acest lucru în București, „spre părerea de rău a mahalagioaicelor, cărora li s-a răpit o distracție mai plăcută ca o melodramă la Național, înmormântarea în jurul bisericilor din centrul Capitalei”, scria Henri Stahl.

Cum nimeni nu a putut să-i convingă pe bucureștenii cei bine ancorați în tradițiile lor că trebuie să renunțe la unele dintre acestea, spre folosul lor, au trecut decenii de încercări, renunțări, solicitări, recomandări, epidemii, cutremure, incendii, pentru ca într-un final oamenii să vină și să ceară schimbarea și să o accepte ca pe ceva firesc.

Mormântul familiei lui C.A.Rosetti, primul care a achiziționat un loc în cimitirul Bellu. | Credit foto: Mira Kaliani

Grădina de suflete

În 1850, s-a înființat o comisie a cărei menire era să găsească terenuri în zone extravilane unde să fie amplasate noile cimitire ale Bucureștiului. La sugestia lui C.A.Rosetti, Barbu Bellu a făcut un gest generos și a donat un vast teren aflat pe ulița Șerban Vodă, acolo unde a fost înainte vechea curte a familiei Bellu și se întindea o grădină imensă în care tatăl lui Barbu construise o bisericuță.

După doi ani de la donație, au început lucrările de amenajare în cimitirul Bellu. Proiectul lui Alexandru Orăscu a fost selectat și arhitectul s-a ocupat de construirea noii biserici. La finalizarea construcției, a venit rândul pictorului Constantin Lecca ales să zugrăvească interiorul.

După 37 de ani, biserica s-a deteriorat mult și primarul de atunci al orașului, Emilian Pake-Protopopescu, a dispus realizarea unei noi biserici, cea care există azi. Interiorul a fost pictat la acea dată de Mihail Popp și ulterior Dimitrie Belizarie și Arthur Verona l-au refăcut.

Monument funerar din cimitirul Bellu | Credit foto: Mira Kaliani

Modelul după care a fost amenajat cimitirul Bellu este cel al cimitirului parizian Pèrе-Laсhaiѕе (înființat din 1804). S-au făcut planuri detaliate, s-au amenajat alei, s-au plantat arbori și, după ce toate acestea au fost finalizate, s-a trecut la stabilirea loturilor. După aproape șase ani, cimitirul Bellu a fost pregătit să-și primească chiriașii pe veci.

În memoria colectivă, ideea de grădină a vechii familii boierești Bellu a rămas și lumea a numit locul „grădina de suflete a baronului Bellu”. Oficial, cimitirul Șerban Vodă a început să funcționeze din anul 1858, deși vechimea lui a fost stabilită, cum scria Gheorghe Bezviconi în primul studiu dedicat acestui cimitir, Necropola capitalei, după un grilaj datat din 1850 aflat pe mormântul unui clucer.

În Arhiva Cimitirelor, s-a păstrat o condică a concesionarilor între anii 1859-1874 unde primul concesionar al unui lot de teren apare C.A.Rosetti (cel care a susținut mereu necesitatea înființării de cimitire dincolo de zona urbană, aglomerată, și l-a convins și pe Barbu Bellu să-și doneze terenul în acest scop). În noiembrie 1859, el a cumpărat un loc de înmormântare pentru fiica lui Elena-Maria (în vârstă de numai doi ani); aceasta este considerată prima înmormântare de la deschiderea oficială a cimitirului. După doi ani, tot C.A.Rosetti a achiziționat un loc pentru unul din fii, decedat și el la vârsta copilăriei. Următorul înregistrat este scriitorul Cezar Bolliac, nevoit să ia un loc de mormânt pentru soția lui.

Mormântul lui Dimitrie Sturdza, premier al României în perioada 1895-1909. | Credit foto: Mira Kaliani

Cum s-a boierit cimitirul

După deschiderea oficială, aici au început să fie înmormântate personalități din viața culturală, artistică, științifică. Mai mult, aproape toate familiile înstărite și-au cumpărat la Bellu locuri de veci și înălțat capele impozante. Henri Stahl vorbea prin 1910 cum s-a scumpit chiria „petecelor de pământ, boierindu-se cimitirul”:

„[…] judecând după inscripțiile în franțuzește, tot mai numeroase, succedând tuturor straniilor sisteme ortografice românești înmormântate pe inscripțiile funerare de la Bellu, judecând după îngrămădirile de marmură trufașă deasupra unui pumn de viermi, după câteva duioase inscripții, dovedind, pe lângă parale, și suflete alese, cimitirul Bellu este astăzi loc de transformare în țărână de o singură și aceeași calitate, a protipendadei.”

Monumente funerare din cimitirul Bellu | Credit foto: Mira Kaliani

Acest cimitir este probabil cel mai cunoscut din București și unul printre cele mai renumite din România, faimă pe care și-a cucerit-o și pentru monumentele funerare realizate de arhitecți și sculptori români și străini. Poate unele mult prea trufașe pentru menirea lor, cum observa Henri Stahl, în plimbarea lui prin Bellu.

„Ce rare sunt mormintele frumoase ridicate de cei lăsați în urmă, și ce rar indică, prin simplitatea lor, ori prin lipsa de banalitate a inscripției, o durere adevărată, cizelată într-o inimă duioasă”, nota el și considera că „mormântul prea luxos te înstrăinează de ideea morții, știind cât de ușor se alină cu bani durerea, cât de des se ascunde, chiar îndărătul lacrimilor fiului, bucuria moștenirii tatălui.”

Zona militară a cimitirului include și parcela franceză amenajată în 1930. | Credit foto: Mira Kaliani

Ca odinioară: simplitate și opulență

Cimitirul Bellu are o suprafață de 28 de hectare, cu 11 mai multe decât avea în anul în care a fost deschis oficial. Atunci, cimitirul se afla departe de zona populată a Bucureștiului, izolat undeva la periferia urbei; prin dezvoltarea orașului, a fost inclus în incinta lui. Este împărțit în trei zone: Bellu catolic, cel ortodox și cimitirul militar.

Vechime | Credit foto: Mira Kaliani

În Bellu ortodox, în special, sunt înmormântate o mulțime de personalități din România, ceea ce l-a făcut pe Paul Filip, unul dintre cei care a scris numeroase cărți bine documentate despre Bellu, să-l numească Panteon Național. Un nume potrivit – indiferent dacă alegem epoca regelui Carol I sau perioada interbelică ori cea contemporană, la Bellu putem identifica „cel puțin un personaj de seamă din perioada respectivă”, cum spunea arhitectul Emil Barbu Popescu.

Prestigiul cimitirului vine de la aceste „personaje de seamă” și e completat de cel adus de familiile bogate care nu și-au mai făcut necropole pe moșiile lor și nici pe la biserici și mănăstiri și, din cine știe ce motive (unul a fost cu siguranță desființarea cimitirelor din jurul bisericilor și mănăstirilor amplasate în centrul urbei), toți au vrut să-și doarmă somnul de veci în „grădina Belului”. Dintre aceștia, se pare că primul care a ales pentru el și familia lui loc de înmormântare la Bellu a fost Gheorghe Cantacuzino-Râfoveanu, fost ministru de finanțe al României între anii 1895-1898.

Monumentul familiei Poroineanu, unul din cele mai faimoase din cimitirul Bellu, realizat de sculptorul italian Rafaello Romanelli.| Credit foto: Mira Kaliani

Urmând moda pariziană – la Paris s-au școlit aproape toți fiii de boieri și cei mai mulți s-au reîntors în patria lor cu gândul de a ajuta la progresul societății cu munca, educația, viziunea lor – vechi familii boierești din Țara Românească și Moldova și-au comandat capele realizate artistic de arhitecți ca Ion Mincu, Ion Georgescu, Grigore Cerkez, Ion D. Berindey. Statui impresionante, busturi, basoreliefuri, monumente de o frumusețe înălțătoare semnate de sculptori renumiți, printre care Raffaello Romanelli, Karl și Frederic Storck, Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Corneliu Medrea, mai pot fi  văzute prin tot cimitirul.

Bunăstarea, rafinamentul, opulența ce răzbat din monumentele celor bogați stau alături de simplitatea mormintelor unor scriitori, poeți, cărturari ori oameni de știință. „Cimitirul Bellu pare să fie cronica dăltuită în piatră a unei istorii de nu mai mult de 150 de ani”, scria arhitectul Emil Barbu Popescu.

Monumente funerare din cimitirul Bellu| Credit foto: Mira Kaliani

Grandioasele morminte ale vechii elite au fost în general realizate de arhitecți cunoscuți și prin ele se transmitea mesajul rangului social, la fel cum au făcut de veacuri multe alte popoare. Cele mai deosebite monumente ce au îmbogățit cimitirul Bellu au fost în mare parte realizate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului XX.

Prin cimitirul Bellu, primăvara| Credit foto: Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.