12 septembrie 2022, 10:11

„Grație dezvoltării științei, miracolele s-au tot rărit” – Secolul XX și «miracolul în știință și în afara ei», deslușit de fizicianul Dragomir Hurmuzescu

„S-ar părea că prin această realizare s-ar atinge punctul culminant al minunilor inventate de inteligența omului. Dar o intuiție ne îndeamnă să credem că omenirea nu se poate opri…”

„Printre însușirile acordate omenirii, una din cele menite să-i înfrumusețeze viața, să o facă să uite câteodată mizeriile zilnice, e imaginația. Fiecare om simte nevoia să oprească ritmul monoton al traiului meschin evadându-se în alte lumi care să cuprindă tocmai ce nu-i cuprinde viața. Cu cât e mai tânăr – mai copil – fie individ sau popor, el găsește în mintea lui puteri de născociri nebănuite. […] Sunt însă între cer și pământ și fenomene pe care cunoștințele noastre nu le-au putut cataloga – poporul le numește miracole – iar oamenii de știință, pătrunși mai mult de insuficiența cunoștințelor lor, se trudesc de a dezvălui misterul, și cu cât cercul cunoștințelor se mărește cu atât se tot măresc pentru ei și hotarele nescunoscutului”, spunea Dragomir Hurmuzescu (13 martie 1865 – 31 mai 1954), fizician și inventator, profesor universitar, personalitate a științei și tehnicii românești, într-o conferință susținută în 1936 despre Miracolul în știință și în afara ei.

„Și atât de multe ne sunt încă necunoscute!”

Prin definiție, miracolul este „un fenomen supranatural, contrar legilor naturii”. Omul de știință se întreba: „Cum putem oare afirma că derogă de la legile naturii, când noi nu cunoaștem decât o parte din adevărurile naturii și atât de multe ne sunt încă necunoscute!”

Unele dintre „acele mistere descoperite ni se par încă minuni”. Chiar și scriitori „cu cea mai bogată și curajoasă imaginație, au fost depășiți în prezicerile lor de realitatea ultimelor descoperiri științifice”.


„Miracolul e prin definiție cu neputință de admis și de cunoscut. Savanții nu pot în nici un caz să ateste că un fapt este în contradicție cu orânduirea universală, adică cu necunoscutul divin. Dumnezeu însuși n-ar putea s-o facă decât stabilind o jalnică distingere între manifestările generale și manifestările particulare ale activității lui, recunoscând astfel că e silit din când în când să-și îndrepte cu timiditate opera, și lăsând să-i scape mărturisirea umilitoare că greoaia maşină pe care a pus-o în mișcare are nevoie la tot ceasul, ca să meargă șchiopătând, de intervenția fabricantului.

Știința e în măsură, dimpotrivă, să readucă la datele științei pozitive fapte care păreau că scapă controlului ei. Ea izbutește uneori, și în chip fericit, să descopere numai în cauze fizice explicarea unor anumite fenomene considerate vreme îndelungată ca miraculoase.”

Anatole France, Grădina lui Epicur, 1895


Dragomir Hurmuzescu | Sursa: Galeria portretelor

Dragomir Hurmuzescu | Sursa: Galeria portretelor

„Nu le-ar considera oare ca niște adevărate miracole?

În expunerea sa, Dragomir Hurmuzescu comenta și explica:

Cum ar judeca chiar un om cult, care a trăit înainte de jumătatea secolului trecut, pus acum în prezența radiofoniei, a rezelor X și a cinematografului sonor? Fără pregătirea științifică pentru a înțelege, nu le-ar considera oare ca niște adevărate miracole? Nu ar găsi supra natural faptul de a vorbi într-un aparat la Londra sau la Paris și de a fi auzit la New York; sau de a comunica cu persoane de pe vapor în plin ocean?

Comunicația aceasta ne-o explicăm prin undele electrice…

Pentru a fi folosite, acestea nu au nevoie nici de „o incantație specială, nici de o vrajă misterioasă”. Dimpotrivă, nu e vorba de nimic supranatural, de nimic misterios, ci doar „un aparat mai mult sau mai puțin sensibil format din anumite părți cunoscute, totdeauna cu aceleași întrebuințări și cu aceleași rezultate pentru a prinde pe rând toate aceste vibrații sau emanații electrice în mijlocul cărora trăim, și am trăit până acum fără să avem cunoștință de existența lor”, spunea fizicianul.

„Nu este el oare o realizare minunată, cu care ne-am obișnuit?”

Una dintre „minunile controlate” a fost descoperirea fizicianului german Wilhelm Conrad Röntgen. O alta – cinematograful sonor. Dragomir Hurmuzescu spunea:

Este oare minunea razelor X mai puțin miraculoasă, când reflectăm la faptul că prin ajutorul acestor raze străbatem corpurile opace, putem vedea prin corpul viu și dăm mijlocul de a studia și de a interveni cu bisturiul în mod precis și de a trata astfel părțile unde s-a localizat răul?

[…]

Dar cinematograful sonor, nu este el oare o realizare minunată, cu care ne-am obișnuit, ne-am învățat?

„Astfel ar fi să vedem la București, nu numai să auzim, cântăreața de la opera Scala din Milano”

„O altă minunăție” ce începea să se arate în acea perioadă „în mod timid în unele țări mai înaintate” a fost televiziunea. Omul de știință detalia și comenta:

Adică transmiterea la distanță a vederii și a sunetului; adică să înfățișăm la distanță persoana cu figura, cu atitudinea și vorbirea ei. Astfel ar fi să vedem la București, nu numai să auzim, cântăreața de la opera Scala din Milano.

S-ar părea că prin această realizare s-ar atinge punctul culminant al minunilor inventate de inteligența omului. Dar o intuiție ne îndeamnă să credem că omenirea nu se poate opri; prin probele, prin invențiile, aplicațiile, de până acum, se găsește într-o formă tot mai cutezătoare, tot mai măreață. Este de observat că, în toate aceste minuni realizate, nu intră nici un fel de secret și că misterul naturii, odată descoperit, se prezintă cu aceleași rezultate când se împlinesc aceleași condiții necesare producerii fenomenului.

Ilustrație din Autour de la lune, Jules Verne, 1865

Ilustrație din Autour de la lune, Jules Verne, 1865

 

„Cu mult mai minunate decât a putut visa un Jules Verne”

Prezenta pe scurt cele mai uimitoare invenții ale secolului, în diferite domenii, „cu mult mai minunate decât a putut visa un Jules Verne”: avionul, submarinul – „care devine tot mai perfecționat” –, fără a aminti „invențiile de război care, deși sunt foarte distrugătoare, sunt totuși atât de uimitoare ca aplicații”.

Toate progresele mari făcute în științe „mai mult sau mai puțin prevăzute și așteptate, oricât de minunate și surprinzătoare ar fi ele prin rezultatele lor, nu sunt în afară de legile naturii, deci nu satisfac definiția miracolului”, nota fizicianul.

„Apariția unei stele nu mai constituie un semn ceresc de ceartă”

Cu tot progresul științei, însă, „ne dăm seama că nu cunoaștem încă decât mică parte din fenomene și din raporturile lor”, iar în seria acestor fenomene, stabilite, „nu dăm de nici un miracol”. Ceea ce „ieri” era văzut ca un miracol, „azi” știința ar putea explica de ce și cum se întâmplă. Toate acestea erau prezentate simplu și interesant:

Apariția unei stele nu mai constituie un semn ceresc de ceartă, de amenințare divină. Mecanica cerească ne prezice cu exactitate eclipsele de lună și de soare care altădată erau atât de temute de popoarele europene

[…]

Astfel, de unde la începutul epocii renașterii se mai prezentau miracole pe cer și se făcea să intervină cerul în afacerile omenești, astăzi niciun miracol nu mai apare în mecanica cerească, nici o întârziere, nici o grabă în mersul astrelor.

[…]

Grație dezvoltării științei și a criticismului său, miracolele s-au tot rărit…


„E de o mie de ori poate mai ușor să creezi lumea, decât să o înțelegi. […] Nu ar fi exclus ca inteligența să ne servească într-o bună zi să fabricăm un univers. Dar să-l pricepem pe acesta, niciodată!”

Anatole France, Grădina lui Epicur, 1895



Comentariile sunt oprite pentru acest articol