28 septembrie 2020, 12:49

Hans Christian Andersen și întâlnirea lui de la Constanța cu „marea deschisă și sărată, pe care o iubesc atât…”

„Cât puteam privi împrejurul nostru, vedeam numai mare sau o stepă imensă, nici o casă, nici un fum de la vreo șiră de lemne a unui cioban, nici o turmă de vite, nici un punct manifestând viață; totul era o câmpie verde fără de sfârșit.”

Pasiunea pentru călătorii, pe care a avut-o întreaga viață scriitorul danez Hans Christian Andersen, a fost susținută generos și de câțiva protectori. Aceasta s-a completat cu nevoia permanentă a povestitorului de a explora, a cunoaște, a se reînnoi prin tot ceea ce descoperea, vedea, auzea – a fost pentru el un mod de a trăi.

În 1832, an în care împlinise 27 de ani, a făcut primul voiaj pe continentul european, un voiaj pe care și l-a permis să-l prelungească mai mulți ani – a călătorit atunci prin Germania, Franța, Spania, Italia, Elveția, Portugalia. 

Recunoscut în toată Europa mai ales pentru poveștile lui fermecătoare, Andersen nu a fost o clipă uitat nici de cei din țara lui natală. Printre multele onoruri de care s-a bucurat în timpul vieții, regele Frederic al VI-lea l-a recompensat cu o pensie anuală, acordată mai departe și de succesorul său la tron. 

În aprilie 1841, Hans Christian Andersen se afla în Grecia, la Atena, unde a participat la celebrarea Paștelui ortodox. În peregrinările lui, a întâlnit atunci și un danez căsătorit cu o româncă. Poveștile compatriotului său, care locuise câțiva ani la Galați, l-au impresionat pe Andersen și l-au făcut să ia hotărârea de a trece prin Dobrogea, de unde să se reîntoarcă apoi în țara natală. 

Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805 – 4 august 1875), în 1860 | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Pe la începutul lunii mai din anul 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen, deja celebru în Europa și nu numai, a ajuns în Dobrogea, la Constanța. Cu toate că a fost doar în trecere, impresiile lui, făcute cu finețe și cu spirit de observație specifice talentului său literar, au un farmec cu totul aparte. 

Prima impresie după întâlnirea cu Constanța în mai 1841:

„… La 1809 Constanța fiind complet distrusă de ruși, toate păreau ca și când acestea s-ar fi întâmplat acum câteva săptămâni. Case sărăcuțe, jumătate dărăpănate, formau strada principală, care era destul de lată; ici colea zăceau coloane de marmură și de piatră cenușie, care după înfățișare aparțineau unei epoci mai vechi. La mai multe case, acoperișul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite prin vreo bârnă de lemn, așezată pe un capitel antic de marmoră. Minaretul la unica geamie, căzută în ruine, era făcut din scânduri văruite. O cafenea firește n-a lipsit, însă aspectul era ca și musafirii, foarte sărăcuț. Aici, pe balcon, erau întinși câțiva turci, ei își fumau ciubucele, își sorbeau cafeaua și ne ignorau pe noi străinii, după cum se părea.

Câțiva bărbați grozav de zdrențuiți cu bărbi lungi, turbane, caftane și pantofi de saftian mergeau pe stradă și adunau gunoiul pentru a face foc, căci lemne nu se găsesc aici pe o întindere de mai multe mile.”

Scriitorul a remarcat și rămășițele „destul de considerabile ale valului lui Traian” din jurul orașului – autorii volumului ‘Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea’ notau că Andersen a fost printre puținii călători străini care a reușit să determine „cu exactitate” fortificațiile Valul lui Traian, „dovadă că a văzut el însuși Constanța și împrejurimile sale”. 

 

Desene făcute de Hans Christian Andersen în călătoria lui din 1841 | Copyright © Det Kongelige Bibliotek, Copenhaga, Danemarca / Sursa: British Library

 

„Cât puteam privi împrejurul nostru, vedeam numai mare sau o stepă imensă, nici o casă, nici un fum de la vreo șiră de lemne a unui cioban, nici o turmă de vite, nici un punct manifestând viață; totul era o câmpie verde fără de sfârșit.

În apropierea orașului, se mai arătau câteva bucăți de loc, neîngrădite, unde creștea grâu, înalt ca iarba și de aceeași culoare.”

Întâlnirea cu Marea Neagră de la Constanța și un tablou desprins din poveștile lui: 

„Mergeam spre mare; o barză moartă chiar la malul ei sub povârniș fu primul obiect asupra căruia au căzut privirile mele. Zăcea, o aripă întinsă, gâtul încovoiat; deveneam melancolic privind-o. Barza a fost întotdeauna pentru mine pasărea cea mai interesantă, m-a preocupat din copilărie, trece chiar ca fantomă prin poveștile mele și ea a fost primul obiect ce-l zăream pe când mă întorceam acasă peste mare; ea ajunse la mal pentru a și muri.

Un gând superstițios mă cuprinse și cred că nimeni nu va fi liber în cursul vieții sale de astfel de gânduri. Poate că și eu voi ajunge la mal dincolo de mare și calea vieții mele va fi terminată.”

Bagajele călătorului au fost încărcate în acea zi în „care mari, construite tot din lemn” și „trase fiind de boi, aveau nevoie de toată după-amiaza, noaptea și ziua următoare pentru a ajunge la Cernavodă”. Locul spre care urma să se îndrepte și scriitorul, a doua zi, după o zi și o noapte petrecute în Constanța.

 

„M-am plimbat cu Ainswarth de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici.” | Credit foto: Mira Kaliani

 

„Spre seară, vremea era frumoasă. M-am plimbat cu Ainswarth de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici.

[…]

La întoarcere am vizitat una din acele colibe mizerabile de tătari, al căror acoperiș de trestie ajunge până la pământ; drept vorbind, am intrat târându-ne în interiorul care se înfățișa ca un coș mare. Pereții luceau de funingeni, toate deasupra noastră se pierdeau în fum. Fata tătarului, nevoalată, stătea la foc și frigea o bucată de carne pe un bețigaș; nu era tocmai frumoasă, trăsăturile feței erau prea aspre, albastrul ochilor era prea deschis, însă statura și ținuta ei făceau un efect bun. Un pictor ar fi putut să-și aleagă motivul pentru un tablou caracteristic, cu lumini duble, una de la focul din colibă, cealaltă de la soarele ce era pe asfințite și strălucea roșu ca sângele prin ușa scundă.

Am ieșit, luna plutea rotundă și mare deasupra mării. În han fumega un castron cu punci pe masă; am petrecut o seară plăcută și veselă…

[…]

Nu puteam dormi, valurile mugeau ca tunetul, priveam prin fereastră pe marea întinsă, luminată de luna mică și rotundă.”

 

Peisaj din Dobrogea, Spiru Chintilă (1925 – 1985) | Sursa: Artindex

A doua zi, dis-de-dimineață, au sosit țăranii „cu caii lor vioi muntenești” care l-au dus la Cernavodă. Înainte de a părăsi Constanța, s-a dus să revadă marea:

„…am coborât încă o dată până la mare pentru a-i spune adio. Marea deschisă și sărată, pe care o iubesc atât, nu aveam să o mai văd până la coasta daneză”.

A urmat călătoria din Constanța la Cernavodă și descrierile făcute de povestitorul danez:

„… numai stepa, verde și singuratică, se întindea înaintea noastră și în jurul nostru. Trei turci în haine colorate, cu turbane și caftane fâlfâinde ne ieșiră în cale, călări, în iuțeală sălbatică; era un tablou exact din cele pe care ni le-a dat Horace Vernet; «Allah ekber» era salutul lor.

[…]

Pe un plan monoton atenția noastră e atrasă de orice obiect ieșit din relief, fiecare cât de puțin important; un vultur mare ședea în iarbă și nu părăsi locul până nu ne apropiarăm de el cu cincizeci de pași. Vedeam turme de vite care din depărtare se înfățișau ca o tabără mare de război. Păstorii munteni semănau cu totul oamenilor sălbatici; ei purtau cojoace lungi de oaie, cu lâna scoasă în afară, pălării gigantice sau o căciulă strâmtă de blană aspră, părul lor lung, negru și zbârlit le atârna peste umeri; toți purtau un topor greu. Soarele ardea precum nu-l simțisem încă niciodată. Căldura ne amețea, ne topeam aproape de sete.

[…]

… și în această căldură, în această arșiță de soare, păstorii munteni stăteau liniștiți în cojoacele lor grele de blană, rezemați pe ciomegele lor.

[…]

… după ce ne-am odihnit, mai departe ne-a dus goana în aceeași direcție. Ne urcăm puțin și, ca o mare verde, se arată la orizont Muntenia, acoperită cu iarbă.

Colinele pe lângă care treceam erau acoperite cu tufișuri joase, fagi și mesteceni. Totul avea caracterul unui peisaj danez, așa de binevoitor și așa de zâmbitor.”

La Cernavodă, vaporul „Argo” își aștepta oaspeții pentru lunga călătorie pe Dunăre până la Viena.

„Aici era o sală cu oglinzi, cărți, mape și canapele elastice, masa era încărcată cu bucate alese, fructe și vin. Totul era bine și sănătos pe bord.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.